Étiquette : Proza portugheza

Cartea săptămânii (I)


Veranda cu frangipani

de Mia Couto

Am găsit-o alaltăieri într-un coș de solduri și am citit-o  ieri noapte. V-am zis că mai citesc uneori și în vis, dar nu cred că asta s-a întâmplat acum. Deși  cartea vorbește despre visul unui mort care ocupă pentru 6 zile trupul unui viu pentru a muri a doua oară cum trebuie.

Stilul e fabulos, ritmul e fascinant. Câteva exemple – aici. Dar vă recomand călduros să cititi această carte de la primul până la ultimul rând.

Arbust sau arbore tropical, din genul Plumeria, care își pierde frunzele în perioada înfloririi. 
Numele îi vine de la marchizul de Frangipani, care a creat (la Roma, în secolul XVI) 
un parfum pentru mănuși având la bază florile de Plumeria (originare din America). 
Tot în secolul al XVI-lea, spaniolii introduc speciile de Plumeria în Filipine, 
de unde se raspîndesc în toată Asia australă si apoi pe insulele si țărmurile Oceanului Indian. 
În Asia si-a căpătat numele de arbore al templelor, fiind asociat cu morții, strigoii, vampirii, fantomele.

Un psihiatru cu stil


António Lobo Antunes a asteptat in biblioteca mea aproape zece ani inainte de a ma decide sa il cunosc. Nu stiu cum s-a intamplat. Am citit in acesti ani aproape tot ce a scris Saramago si nimic de ALA. Intre timp am invatat portugheza citind romane de Paolo Coelho si imi propusesem sa il citesc pe Lobo Antunes in original; Saramago si, mai tarziu, Pessoa au fost lecturile in portugheza in urmatorii ani. In 2007 mi-a fost recomandat cu entuziasm de doua colege psihiatre din Portugalia (Lobo Antunes este si specialist in psihiatrie, pe care a practicat-o pana in 1985, dupa ce participase, la inceputul anilor « 70, ca medic militar – chirurg -, in razboiul colonial din Angola). In 2009 a fost in Romania si am fost incantat de stilul sau in exprimarea orala, dar excelenta traducere a Micaelei Ghiţescu dupa As Naus a ramas in continuare pe raft. In 2010 am fost in vacanta Portugalia si pregatisem cartea, inspirat intitulata in româneste Întoarcerea caravelelor, ca lectura de vacanta; am uitat-o pe noptiera. Timpul ei nu venise. Timpul ei a fost copt in aceasta vacanta reconfortanta in Bulgaria, cu dupa-amieze vaporoase, care formau o urzeala potrivita pentru a sustine proza densa a maestrului lisboet.

Imi face placere sa transcriu aici o pagina (aproape) la intamplare.

Omul


Am recitit cateva  proze scurte premiate la Concursul de traduceri din literatura portugheza, editia a II-a, organizat de Institutul Camões in 2009. Una dintre acestea am citit-o pana acum de cel putin 20 de ori, in romana si in portugheza. Fraze intregi imi bantuie adesea memoria, mai ales cand ma plimb in zile de toamna sau cand vin seara cu metroul. Vreau sa pun si aici cateva randuri, mai ales ca volumul a fost tiparit intr-un tiraj mic si sunt norocos ca l-am dibuit pe la un targ de carte.

« Era o dupa-amiaza de sfarsit de noiembrie, trecuse toamna.

Orasul isi ridica zidurile de piatra intunecata. Cerul era inalt, trist si rece. Oamenii mergeau impingandu-se pe trotuare. Masinile treceau in graba.

Era probabil patru dupa-amiaza, intr-o zi fara soare si fara ploaie.

Era multa lume pe strada. Eu mergeam pe trotuar, repede. La un moment dat am ajuns in spatele unui om imbracat foarte saracacios, care ducea in brate un copil blond, unul dintre copiii a caror frumusete aproape ca nu se poate descrie. […] Dar omul mergea foarte incet, iar eu, purtata de miscarea orasului, i-am luat-o inainte. Dar trecand pe langa el, mi-am intors capul ca sa mai vad o data copilul.

Abia atunci l-am vazut pe barbat. M-am oprit imediat. Era un om extraordinar de frumaos, care avea probabil treizeci de ani si pe al carui chip erau intiparite mizeria, abandonul, singuratatea. […] Dar ochii erau cei mai frumosi, ochii deschisi la culoare, iluminati de singuratate si blandete. Chiar in momentul in care l-am vazut, omul si-a ridicat capul catre cer.

………………………………………………………………………………………………………………………………………

Multimea trecea fara oprire. Eram in centrul centrului orasului. Omul era singur, singur. Rauri de oameni treceau fara sa-l vada.

Doar eu ma oprisem, degeaba. Omul  nu se uita la mine. Voiam sa fac ceva, dar nu stiam ce anume. […] Parca aveam mainile legate. La fel se intampla uneori in vis cand vrem sa actionam si nu putem.

………………………………………………………………………………………………………………………………………

Acum ma gandesc la ce as fi putut sa fac. Ar fi trebuit sa ma hotarasc repede. Dar aveam sufletul si mainile ingreunate de nehotarare […]. Orasul ma impingea si un ceas abatut ora.

Mi-am adus aminte ca ma astepta cineva si ca intarziasem. Oamenii care nu-l vedeau pe barbat incepusera sa ma vada pe mine. Era cu neputinta sa mai stau acolo …

…………………………………………………………………………………………………………………………………………

Si undeva, in adancul memoriei, aduse de imagine, foarte lent, unul cate unul, inconfundabile, mi-au aparut cuvintele:

– Tata, Tata, de ce m-ai parasit?

Atunci am inteles de ce omul pe care il lasasem in urma nu-mi era strain. Imaginea lui era identica celeilalte, care mi se formase in minte cand citisem:

– Tata, Tata, de ce m-ai parasit?

………………………………………………………………………………………………………………………………………….

M-am intors. Am mers impotriva curentului multimii. M-am temut ca il pierdusem. Era multa lume, umeri, capete, umeri. Insa deodata l-am vazut.

Se oprise, dar in continuare tinea copilul in brate si se uita spre cer.

Am alergat, aproape impingand oamenii. Eram deja la doi pasi. Dar exact in acel moment, omul s-a prabusit la pamant. Din gura lui curgea un rau de sange si in ochii lui era aceeasi expresie de infinita rabdare.

Copilul cazuse odata cu el si plangeain mijlocul trotuarului, ascunzandu-si fata in poalele hainutei patate de sange.

Atunci multimea se opri si forma un cercin jurul barbatului. Umeri mai puternici decat ai mei m-au impins in spate. Eram in afara cercului. […] Apoi a sosit o ambulanta. Cand s-a deschis cercul, barbatul si copilul disparusera.

Multimea s-a imprastiat, iar eu am ramas pe trotuar, mergand inainte, purtata de miscarea orasului.

Au trecut multi ani de atunci. Barbatul a murit cu siguranta. Dar e in continuare printre noi. Pe strazi. »

(Omul, de Sophia de Mello Breyner Andersen; traducere de Roxana Bordei)