Am furat titlul de la Marius (Autostrazi spre nicaieri – excelent articol!) si il voi folosi ca trista metafora a politicii românesti din ultimele decenii.

Încotro mergem?

In primele momente dupa decolarea  elicopterului Presedintelui Republicii Socialiste România de pe cladirea Comitetului Central al Partidului Comunist Român, tovarasul Ion Iliescu ne-a tinut  un discurs despre « nobilele idealuri ale comunismului ». Calea spre Europa facea un ocol prin Moscova gorbaciovista.

Nici nu se uscase bine cerneala pe tratatul cu URSS, ca tara socialismului biruitor s-a dizolvat. In Romania era insa presedinte tot Ion Iliescu, devenit domn, specialist in probleme globale. Care ne indica « o a treia cale », trecand prin Tokio sau Stockholm; care era legatura dintre o tara recent « pacificata » de mineri si cele doua monarhii constitutionale superdezvoltate nu era clar.

Am asistat apoi la Marele Salt Inapoi, cu o coalitie care pretindea ca va reforma modul de a face politica si a aratat cel mai pagubos mod  de a guverna: cu oameni care nu voiau sa fie nici inauntrul nici in afara politicii. Iar in fruntea tuturor era cel care promisese ca va fi ultimul presedinte al României, dar s-a razgandit – a inceput sa se simta un fel de Havel român. Pana cand luptele de la Costesti l-au adus la realitate.

A urmat apoi alternanta la putere intre Securitate si Partidul Comunist. In ultima vreme nici macar nu mai se scriu carti despre a paisprezecea cale. Nu ne mai  trebuie. Pentru ca « toti sunt la fel », nu e mai bine sa ramanem pe loc?

De unde venim? De nicaieri. Unde ne ducem? Nicaieri. Cine suntem? Buna intrebare. Partea buna e ca spre nicaieri nu ai nevoie de drum.

Autostrazile in România trebuie sa treaca peste anumite câmpuri nu sa duca undeva. Metafora a revenit pe pamânt.