« Un comediante de bravură/ Joacă de patruzeci de ani,/Făcînd enormă tevatură/ În faț-a niște gogomani.// Dibaci, sub latele-i fireturi,/Ascunde un talent îngust,/ Jucînd cu-aceleași marafeturi/ Aceeași farsă de prost gust.// Întîi cu toții, zi și noapte,/ Îl gratulau pe-acest farsor/ Cu ouă moi și mere coapte/ Dar el urma nepăsător.//L-au maltratat. Ce nu-i făcură?/ În brînci afar-au vrut să-l dea…/Aș! răbdătoarea creatură/ Că nu-nțelege se făcea.// Primea zîmbind fluierătura;/ În dreapta,-n stîng-a salutat/ Și grav, bravînd huiduitura,/ Rolu-nainte și-a jucat.// Și-ncet-încet, toți gogomanii/ De-acest farsor au fost nebuni;/ La beneficii, în toți anii,/Flori, daruri, saltant, cununi !// Că-n loc să poarte o tichie/ Ca un farsor ce este, el/ Și-a pus pe cap cu fudulie/ O cască mîndră de oțel.//Și joacă – joacă prost, da-i iese;/Stau paf toți bieții gogomani,/ Paf ! Din succese în succese,/ De douăzeci ș-atîți de ani !// Și ține-te d-acu reclamă:/ Măreț, sublim, nemuritor !/ O lume-ntreagă îl aclamă/ Ca pe un geniu creator !// Acuma-mbătrînit în slavă,/ Sub casca lui de caraghioz/ Și cam zaharisit la glavă,/ Vrea chiar triumful grandioz.// Nobil metal nu e oțelul,/ Dar scump destul, destul de greu…/ Ca rol fu mare mititelul !/Hai, gogomani la jubileu !/// » (Mare farsor, mari gogomani -semnat: Farsor, in Protestarea, in anul 1906, cand s-au organizat mari serbari nationale cu ocazia implinirii a 40 de ani de domnie ai Regelui Carol I) 

Cine iese mai prost in satira domnului Caragiale?  Farsorul sau gogomanii? Mie imi pare mai degraba un elogiu prin ricoseu al Regelui (pe care, de altfel, Caragiale il criticase si serios in mai multe randuri si o va face si in anul urmator, 1907; in aceste ocazii ii reproseaza, in primul rand, ca nu are in jur o « nobilime de bravura, ci una de strânsura »).