James E. Rothman (Universitatea Yale), Randy W. Schekman (Universitatea Berkley) si Thomas C. Südhof (Universitatea Standford) au primit anul acesta Premiul Nobel « pentru descoperirea mecanismelor care regleaza traficul vezicular, un sistem major de transport in celulele noastre ». Descoperirile lor au dus si la cunoasterea mai buna a modului de transmitere a informatiei intre celulele nervoase.

Progresele in domeniul neurotransmisiei sunt uimitoare. Si mai uimitoare e insa transformarea acestor impulsuri electrochimice in literatura. In frumusete absolut inutila din punct de vedere adaptativ. Cum ajung niste « fraze » biochimice stereotipe si monotone sa se transforme in mesaje imprevizibile si sclipitoare?

De exemplu, in acest inceput pictural al povestirii Dear life de Alice Munro, scriitoarea canadiana care a castigat ieri Nobelul pentru literatura:

Trăiam când eram tânără la capătul unui drum lung, sau poate doar un drum care mi se părea mie lung. Departe, in spatele meu, când veneam de la scoală, si mai apoi de la liceu, era adevăratul oras, cu activitatea sa si cu trotuarele sale si cu luminile sale stradale dupa ce se lăsa întunericul. Marcând limita orasului, erau doua poduri peste râul Maitland: unul îngust de fier, pe care masinile aveau uneori  probleme in a decide cine se da înapoi ca să o astepte pe cealalta, si o punte de lemn care avea din când in când o scandura lipsă, astfel încât puteai privi  în jos de-a dreptul în apa grăbită si strălucitoare. Îmi plăcea asta, dar se găsea întotdeauna cineva care venea si înlocuia în cele din urmă scândura.