Étiquette : viata

Despre firavitatea vietii

· 1 commentaire ·

« Când te gândesti la firavitatea vietii… »

De cand a rasarit, ieri dimineata,  intr-un cabinet medical, pe neasteptate, din mijlocul unui discurs asezat, rational, ingineresc, cuvantul firavitate m-a cucerit. Nu am verificat daca are o existenta oficiala in vreun dictionar al limbii române. Nu l-am mai auzit pana acum si nici nu mi-a venit vreodata ideea sa il inventez pentru uz personal.

Mi-a zumzait toata ziua in minte. Spun zumzait pentru ca spre seara mi-a amintit de o scena dintr-un film de Krzysztof Kieslowski avand in prim plan o musca.

Cautand dupa film am avut inca o surpriza: Kieslowski s-a nascut chiar pe 27 iunie. Si a murit inainte de a implini 55  de ani. In 1996. La doar doi ani dupa ce terminase cea de-a doua capodopera a sa: Trois couleurs: Bleu, Blanc, Rouge. Prima fiind miniseria Dekalog pe care o recomand tuturor celor care vor sa priveasca mai de aproape aceasta tulburatoare firavitate a fiintei.

Musca apare in episodul 2, pe care il puteti viziona aici. Toata seria – aici si aici.

Un profesor vienez si un « doctor de Paris »

· 5 commentaires ·

Eminescu nu a fost nebun. Eminescu a avut o boala. Care nu era data de sifilis.

Cine zice asta? Profesorul Maximillian Leidersdorf, care l-a consultat pe Eminescu in cursul internarii in clinica Oberdöbling din Viena. De ce ar trebui sa-l credem? Pentru ca Leidersdorf era tocmai unul dintre sustinatorii teoriei ca majoritatea bolilor psihice sunt consecinta unor boli fizice, iar in domeniul patologiei generate de sifilis era o somitate; de altfel, in perioada 1883-1887 l-a avut ca asistent pe tânarul Julius Wagner-Jauregg, cel care a primit, in 1927, Premiul Nobel pentru descoperirea malarioterapiei in paralizia generala progresiva, data de sifilis. Ar fi putut, asadar, Leidersdorf sa treaca pe langa acest diagnostic? Eu cred ca nu.

Ginerele lui Leidersdorf (si proprietarul clinicii), doctorul Heinrich Obersteiner, medicul curant al lui Eminescu pe perioada internarii, merge insa dincolo de simpla negare a sifilisului si pune, se pare, si un diagnostic pozitiv al episodului de boala: manie acuta de cauza functionala. Termenul de psihoza functionala fusese pus in circulatie recent (1881) de profesorul Fuerstner, de la Heidelberg, pentru a desemna boli psihice fara cauza organica. Daca documentele clinicii nu ar fi fost distruse in timpul Primului Razboi Mondial, am sti din sursa directa daca Eminescu a fost unul dintre primii « beneficiari » ai diagnosticului de psihoza functionala.

Daca un trio de medici ieseni (dintre care unul a tinut sa adauge dupa semnatura « doctor de Paris ») nu ar fi ignorat acest diagnostic, probabil ca poetul nu ar fi fost supus tratamentelor cu mercur care i-au facut, probabil, mult rau si, foarte sigur, nici un bine. Ignoranta « de Paris » poate fi, cred eu, una dintre cauzele mortii premature a poetului.

Vreau sa precizez ca nu cred deloc in teoria conspirationista a « uciderii » lui Eminescu. Maiorescu si Junimea au strans bani si l-au trimis la cea mai buna clinica a vremii (Leidersdorf a fost chemat si de sultanul otoman Murad al V-lea, consultatie pe care insusi Eminescu o semnaleaza in « Timpul », in august 1876). A fost corect diagnosticat (iar diagnosticianul era chiar cel care infiintase, in 1882, Institutul Clinic de Neurologie din Viena, primul de acest fel din lume), iar episodul psihotic s-a remis complet. O fotografie facuta in 1884 arata un om care ar fi putut fi creativ inca multi ani (chiar daca, ar fi mai avut, probabil, periodic, episoade maniacale si depresive), daca in România ar fi dominat mai devreme ideile psihiatrice germane si nu alienismul francez.

Eminescu a fost dintre cei alesi simultan pentru boala si geniu. Nu este ori/ori. Nu va mai straduiti sa argumentati ca un « nebun » n-ar fi putut crea, in ultimele sale zile, Stelele-n cer. Eu as zice ca unui « normal » i-ar fi fost infinit mai greu sa o scrie. Tariile noastre sunt si slabiciunile noastre.

Sonet aniversar

· 10 commentaires ·

Sunt dimineţi când totul veşnic pare/ Acelaşi chip în apa zilei vezi/ Greu trupul nu ţi-l simţi şi nu mai poţi să crezi/ Că glezna-ţi stă în unde schimbătoare.//

În scoarţă de stejar ai vrea să-ncrustezi/ Un semn de viaţă mustind de-ncântare?/ Sau poate vei lăsa clipa sa zboare/ Ca un fluture cu polen prin livezi?//

Minutul de-acum lasă-l să-noate/Ca peşte de aur plin de dorinţe/ Si scăldaţi-vă-n ocean împreună.//Mâine şi ieri sunt mereu prea departe/ Ca două haite de mari nefiinte/ Cronovore stârnite de clarul de lună.

Cortina de fum

· Laisser un commentaire ·

Fumatul nu e doar problema fumatorilor. E si problema (de sanatate) a copiilor, a sotiilor sau sotilor, a tuturor persoanelor apropiate.

Ziua Eroilor

· Laisser un commentaire ·

Intr-o zi in care suntem bombardati cu stiri despre orgolii politice, un minut de tacere pentru oamenii care si-au sacrificat ziua lor de maine pentru ziua noastra de azi ar fi, se pare, prea mult.

Dar poate ca trei minute de cantec de dor pentru eroii basarabeni putem duce. Cântec pentru băieţii morţi la Chişinău de Savatie Baştovoi.

[trecuseră ca norii]

· 4 commentaires ·

 » Şi totuşi niciun om nu murise vreodată: ei trecuseră ca norii care sunt resorbiţi în cer de îndată, ca pădurea, ca templele; doar el urma să moară, sa fie smuls.[…]

«Nu există … moarte… Sunt doar…eu…

Un deget se crispă pe coapsă.

… eu… care voi muri…»

Claude îşi aminti, cu ură, de fraza din copilaria sa: «Doamne, ajuta-ne in ceasul mortii noastre…» […]

Perken privea spre acest martor, strain ca o fiinta din altă lume. »

Tocmai am recitit Calea regală de André Malraux (de fapt, am citit-o pentru prima dată în franceză), incitat de câteva cuvinte, subliniate cu roşu de catre un alt cititor,  chiar pe prima pagină: « Până la patruzeci de ani […] nu ştii să te eliberezi de dragoste ».

Am pus in Fişe de lectură citate din carţile din Alfabetar.

 

Sonet verde în si bemol major

· Laisser un commentaire ·

op. 8 « Noaptea muzeelor »

Şi dacă lumea-ncape într-o carte/ Pe care o citeşte în gând Dumnezeu?/ Să fie noaptea un vis în visul meu,/ Sau mor doar eu în ziua fără moarte?//

Ori poate-i viaţa o piesă-ntr-un muzeu/ De haine vechi şi amintiri uitate/ În labirint de timp făcut din fapte/ De Ariadnă-Minotaur-Tezeu?//

Firul e desfăcut, vremea aşteaptă/ Iubire, lupte, capete de zmeu,/ Speranţă crudă şi credinţă coaptă.// Mânca-voi bine, cere-voi în şoaptă/ Să fiu acum, să-ncep sa fiu mereu,/ Coborând sub tăcere o treaptă.///

[e mereu nevoie de câte un om]

· 3 commentaires ·

« […] te rog să pleci, vine persoana pe care o aşteptam, Fata aceea, Da, Nu e deloc urâtă, puţin cam slăbuţă pentru gustul meu, Mă faci să râd, e prima oară în viaţă că te aud explicându-te în legătură cu femeile, oh, satir ocult, oh armăsar neştiut, La revedere, dragă Reis, pe curând, te las să-i faci curte micuţei, începi să mă dezamăgeşti, amant de servitoare, curtean de domnişoare, aveam mai multă stimă pentru tine când vedeai viaţa la distanţa la care se află, Viaţa, Fernando, este mereu aproape, Atunci o las pe seama ta, dacă asta e viaţa. Marcenda cobora printre straturile de flori, Ricardo Reis urcă pe alee s-o întâmpine, Vorbeaţi de unul singur, întrebă ea, Da, într-un anume sens, repetam nişte versuri scrise de un prieten care a murit acum câteva luni, poate aţi auzit de el, Cum se numea, Fernando Pessoa, Mi se pare vag cunoscut, dar nu-mi amintesc să fi citit vreodată, Între ce trăiesc şi ce-i viaţă, între cine mă simt şi ce sunt, adorm pe o coastă abruptă, voi cădea nu ştiu când, Astea sunt versurile pe care le spuneaţi, Da, Le-aş fi putut scrie eu, dacă înţeleg eu bine, sunt aşa simple, Aveţi dreptate, oricine le-ar fi putut scrie, Dar a trebuit să vină acest om ca s-o facă, Aşa se întâmplă cu toate lucrurile, bune şi rele, e mereu nevoie de câte un om să le facă […] »

(José Saramago – Anul morţii lui Ricardo Reis)

Am gasit de doua ori mai savuros romanul maestrului Saramago dupa ce am citit mult Pessoa. O discutie despre viata si moarte intre fantoma lui Fernando Pessoa si heteronimul sau, Ricardo Reis,  care nu apucase sa moara inaintea creatorului sau, urmata de o secventa vag idilica in care Marcenda coboara dintre straturile de flori din poemele atribuite lui Reis si este intampinata cu versuri din Pessoa (care i se par cunoscute, dar fireste ca nu le-a citit, ea insasi fiind un personaj din Pessoa) creeaza un univers fabulos. Si totul e construit numai cu material pessoan. Cuvinte pe care oricine ar fi putut sa le scrie, dar a fost nevoie de o persoana (in portugheza – pessoa) sa le scrie si de o alta persoana (Saramago) care a renuntat la propriul stil (de asemenea fabulos) ca sa se apropie de Nimeni (in portugheza tot Pessoa) pentru a-i face sa traiasca inca o data pe doi dintre cei  sase Pessoa: doctorul scriitor de ode Reis si Fernando, autorul de autori.

5 ani pe un peron

· 2 commentaires ·

Avem timp

de Octavian Paler

Avem timp pentru toate. Sa dormim,
sa alergam in dreapta si in stanga,
sa regretam ce- am gresit si sa gresim din nou,
sa- i judecam pe altii şi să ne absolvim pe noi insine,
avem timp sa citim si sa scriem,
sa corectam ce- am scris, sa regretam ce-am scris,
avem timp să facem proiecte si sa nu le respectam,
avem timp sa ne facem iluzii
si sa rascolim prin cenusa lor mai tarziu.

 Avem timp pentru ambitii si boli,
sa invinovatim destinul si amanuntele,
avem timp sa privim norii, reclamele sau un accident oarecare,
avem timp să ne- alungam intrebările,
sa amanăm raspunsurile,
avem timp sa sfaramăm un vis si sa-l reinventam,
avem timp să ne facem prieteni, sa-i pierdem,
avem timp sa primim lectii si sa le uitam dupa-aceea,
avem timp sa primim daruri si sa nu le-ntelegem.

 Avem timp pentru toate.
Nu e timp pentru putina tandrete.
Cand sa facem si asta murim.

Spaima de absolut

· 5 commentaires ·

« Dar Levin nu-l putea socoti prost, fiindcă Sviajski era fără îndoială nu numai foarte inteligent, dar era şi un om extrem de instruit, care-şi purte erudiţia cu nespusă modestie. Nu exista niciun domeniu care să-i fie străin. Nu-şi arăta însă cunoştinţele decât atunci când era nevoit. Cu atât mai puţin l-ar fi putut privi ca pe o secătură, deoarece Sviajski era, fără îndoială, un om cinstit, bun şi inteligent, care desfăşura în permanenţă, cu însufleţire şi voie bună, o activitate foarte preţuită de toată lumea şi care nu făcuse desigur, niciodată, vreun rău nimănui.

Levin încerca zadarnic să-l înţeleagă. Sviajski şi viaţa lui erau pentru dânsul o enigmă vie.

Erau prieteni buni şi de aceea Levin îşi îngăduia să-l descoasă pe Sviajski, tocmai ca să pătrundă sensul vederilor sale asupra vieţii, dar nu izbutea niciodată. Ori de câte ori încerca să pătrundă dincolo de încăperile din mintea lui Sviajski ale căror uşi erau deschise pentru toţi, Konstantin Dmitrici [Levin] observa că acesta se cam încurca, privirea lui Sviajski vădea o spaimă abia zărită, de parcă se temea ca Levin să nu-l înţeleagă cumva, şi de aceea i se împotrivea binevoitor şi cu voioşie. » (Lev Tolstoi – Anna Karenina)

Am recitit şi am transcris acest pasaj pentru că mi l-a readus în atenţie, sub o noua lumină, lectura comentariului părintelui profesor Alexander Schmemann la rugăciunea Tatăl Nostru.

« Cea mai teribilă trăsătură de caracter a omului este aceea de a se ascunde mereu de tot ce i se pare prea entuziast şi semnificativ din punct de vedere spiritual. E ca şi cum, într-un mod subconştient, am alege să fim meschini şi triviali pentru că e mai uşor să trăim aşa.[…]

Într-adevăr, o mare parte din forţa noastră interioară se îndreaptă spre înnăbuşirea vocii lăuntrice care ne cheamă la o întâlnire cu absolutul. » (Alexander Schmemann, op. cit.)