Cum disting intre supramunca de dragul muncii si supramunca din necesitate?
Cei din prima categorie adopta ideea ca implinirea inseamna capacitatea de a te pune in valoare cat mai bine pe piata muncii, de a lucra din ce in ce mai mult. Insa, reusind acest lucru, creez conditii pentru aparitia problemelor in relatiile personale, care ajung sa fie redefinite de valorile profesionale. Amplificam munca pentru a uita de unele dorinte profunde, care vin de departe, din matricea psihica modelata in copilarie. Business-urile devin surogate de familii. As aminti ca una dintre intuitiile lui Freud, care si-au probat valabilitatea, a fost ca multumirea, implinirea sinelui inseamna doua lucruri: a munci bine si a iubi bine. Munca si iubirea puse in categorii separate, dar pe acelasi plan. Ei bine, acestea doua au ajuns sa se amestece, in sensul ca astazi se vorbeste, intr-un sens din ce in ce mai literal, de iubirea de profesie, chiar cu conotatii sexuale. Placerea pe care o extrag din munca ajunge sa inlocuiasca orice alte categorii de placeri. Chiar si relatiile intime sunt uneori o consecinta a succesului profesional (trebuie sa te afisezi cu o persoana de succes, cu o anumita notorietate, pentru a-ti demonstra propriul succes, de exemplu). Sunt tentatii perene, pe care ideologia actuala le ridica de la rangul de anecdotica la rangul de ideal de viata.
Ritmul acesta de viata este artificial. N-as pune binele exclusiv de partea naturalului si raul de partea artificialului. In fond, orice cultura este un artificiu. Problema e doar daca suntem cu adevarat constienti de alegerile pe care le facem.
DAN GHENEA 
Foarte fain articolul, felicitari! 🙂 Chiar ma gandeam si eu de ce ceva vreme la acest subiect. Intr-adevar, multi dintre noi nu suntem cu adevarat constienti de alegerile pe care le facem si inca si mai multi nu stim sa gasim « aurita cale de mijloc » de care vorbeati intr-un articol anterior.
Emil Cioran vorbea despre munca in termenii urmatori:
« Oamenii muncesc in general prea mult pentru a mai putea fi ei insisi. Munca este un blestem. Iar omul a facut din acest blestem o voluptate. A munci din toate fortele numai pentru munca, a gasi o bucurie intr-un efort care nu duce decit la realizari irelevante, a concepe ca te poti realiza numai printr-o munca obiectiva si neincetata, iata ceea ce este revoltator si ininteligibil. Munca sustinuta si neincetata tampeste, trivializeaza si impersonalizeaza.
Ea deplaseaza centrul de preocupare si interes din zona subiectiva intr-o zona obiectiva a lucrurilor, intr-un plan fad de obiectivitate. Omul nu se intereseaza atunci de destinul sau personal, de educatia lui launtrica, de intensitatea unor fosforescente interne si de realizarea unei prezente iradiante, ci de fapte, de lucruri. Munca adevarata, care ar fi o activitate de continua transfigurare, a devenit o activitate de exteriorizare, de iesire din centrul fiintei.. Este caracteristic ca in lumea moderna munca indica o activitate exclusiv exterioara. De aceea, prin ea omul nu se realizeaza, ci realizeaza. Faptul ca fiecare om trebuie sa aiba o cariera, sa intre intr-o forma de viata care aproape niciodata nu-i convine, este expresia acestei tendinte de imbecilizare prin munca. Sa muncesti pentru ca sa traiesti, iata o fatalitate care la om e mai dureroasa decit la animal. Caci la acesta activitatea este atat de organica, incat el n-o separa de existenta sa proprie, pe cind omul isi da seama de plusul considerabil pe care-l adauga fiintei sale complexul de forme al muncii. In frenezia muncii, la om se manifesta una din tendintele lui de a iubi raul, cind acesta este fatal si frecvent. Si in munca omul a uitat de el insusi. Dar n-a uitat ajungand la naivitatea simpla si dulce, ci la o exteriorizare vecina cu imbecilitatea. Prin munca a devenit din subiect obiect, adica un animal, cu defectul de a fi mai putin salbatic. In loc ca omul sa tinda la o prezenta stralucitoare in lume, la o existenta solara si sclipitoare, in loc sa traiasca pentru el insusi – nu in sens de egoism, ci de crestere interioara – a ajuns un rob pacatos si impotent al realitatii din afara. Ideea din spatele citatului este ca munca in exces diminueaza personalitatea umana, cu cat muncesti mai mult, cu atat te transformi mai mult intr-un automat, robot. Ti se diminueaza sau chiar dispare timpul sa-ti pui intrebari, sa gandesti, timpul destinat contemplatiei, artei, amicilor, persoanei iubite, adica exact ceea ce ne defineste ca oameni. Viata ti se petrece intr-o rutina obositoare (de la a da cu sapa, pana la a aduna cifrele intr-un cabinet de contabil si chiar pana la a preda aceeasi materie, ani de-a randul, elevilor de aceeasi varsta), pe care cand o termini, nu mai poti face altceva decat sa dormi, pentru a o putea lua de la cap a doua zi.
Munca in exces dezumanizeaza si de aceea e imperativ sa vedem munca cel mult ca pe un rau necesar, ce trebuie evitat sau scurtat ori de cate ori avem ocazia, daca vrem sa ne pastram integritatea fizica si sanatatea mintala. In consecinta, repet ca cei care umbla dupa placeri scumpe, chiar daca au, uneori, un mic plus de satisfactie dintr-o mancare luata la un restaurant de lux, fata de cea luata la cantina, sunt per total in pierdere, daca au facut nesabuinta sa munceasca pentru a avea banii pt. respectiva distractie. »
Buna Ramona,
Pe langa faptul ca probabil ai batut recordul pentru cel mai lung comentariu, mi-a placut ideea ce reiese din el, mai ales ca am fost in situtatia descrisa. Sper ca m-am vindecat sau ca m-am desteptat. 🙂
Foarte interesant si instructiv comentariul! Imi puteti indica locul din Cioran unde pot gasi citatul?
@ Dan Ghenea
Multumesc. Citatul se regaseste in lucrarea « Pe culmile disperarii ».
@ Marius
Ma bucur pentru desteptarea ta, Marius. 🙂 Poate ca multi ar face ca tine daca ar sti ce sa puna in locul muncii. Sau si-ar aminti…
Scuze. Mai restrans : « Pe culmile disperarii », capitolul « Banalitate si transfigurare ».
Dupa o alta zi de munca incerc sa ma concentrez pentru a intelege cand am ales si ce-am ales ca sa am atata de muncit, incat acum de oboseala sa nu fiu in stare sa descifrez randurile de mai sus. Maine voi citi din nou. Am senzatia ca pendulez intre tampire si dezumanizare…
as vrea sa va cer cateva sfaturi(as vrea sa-mi schimb modul de a invata,daca nu e prea tarziu,am 19 ani) :in scoala generala am fost invatat sa tocesc(invatam ff bine,toceam mai degraba),iar la liceu am gafat,la romana de ex pentru ca nu ma puteam exprima liber.
Nu e deloc tarziu. Primul lucru: sa stii ce vrei. Daca ramai doar la « trebuie sa » nu prea vad cum ai putea invata altfel decat mecanic.
Ce vrei? Ce-ti doresti?
sa invat dar nu pederost,adica sa iau cartea si sa invat cuvant cu cuvant
Ce anume vrei sa inveti?
franceza de ex,neologisme,sinonime pentru ca vreau sa dau la academia de politie la anul
Exista foarte multe benzi desenate in franceza, francezii au un adevarat cult pentru BD; ai putea incerca sa citesti BD-uri (poti gasi la Institutul Francez, pe bd. Dacia). Propune-ti pasi mici si repetari frecvente in contexte cat mai realiste (de exemplu, poti gasi fani BD cu care sa conversezi, in franceza, pe net)
Eu muncesc pt un castig care sa imi asigure cele necesare (si da ,cata dreptate in comentariul Ramonei, uneori muncesc pt rasfat).
P.s. in cartea amintita stiu ca am aflat despre ,,singuratatea cosmica » si as pune alaturi munca si iubirea in viata noastra ca fiind calauze catre apropierea de Dumnezeu.
Muncind bine si iubind bine(nu munca:), ci eventual »pe burlacul ») poate vom trai bine .