La sfarsitul fiecarei intalniri cu o persoana in suferinta ar trebui sa-mi pun urmatoarele intrebari:
1. L-am făcut să se simtă în largul său ? 2. M-am adresat suferinţei lui ? 3. Am reuşit să-i câştig încrederea ? 4. L-am lasat sa dea glas emoţiilor ? 5. I-am înţeles suferinţa ? 6. Am reuşit să-i transmit înţelegerea mea ? 7. Mi-am exprimat intenţia de a-l ajuta ? 8. Am înţeles ce vrea să obţină prin tratament ? 9. Am stabilit împreună obiectivele ? 10. Mi-am acordat rolul cu nevoile persoanei care mi-a cerut ajutorul ?
Intrebarile mi le pun adesea. Macar atat pot sa fac. Fiindca de raspunsuri nu pot fi sigur. Si e bine asa.
DAN GHENEA 
8 din 10 intrebari le aveam si eu pe lista. 🙂 Acum pot sa ma perfectionez. 😉 10x.
Sunt convinsa ca structura dstra va ajuta sa-l faceti pe cel in suferinta sa plece chiar de la prima sedinta cu increderea ca e pe maini bune.
E foarte bine ca aveti un astfel de decalog ,asa veti putea sa va perfectionati continuu.
Foarte bune intrebarile. Decalogul acesta acesta interogativ ( faina asociere de cuvinte !) nu ar trebui, insa, sa fie o sarcina obligatorie si nu o optiune, ceva ce trebuie sa faci si nu doar poti sa faci, ceva ce faci permanent si nu adesea?
Ii sfatuiesc si pe altii sa-si puna intrebari. Nu neaparat acestea. Si sa-si asume riscul unor raspunsuri. Care sunt bune daca nasc alte intrebari.
Ce se intelege prin « persoana in suferinta« ?
nu inteleg intrebarea…
…sa zicem ca era o intrebare retorica si s-o lasam balta…