Mois : septembre 2012

Din Mărăcini se născu Maestrul Pleiadei

· 1 commentaire ·

« Străbunul coboară spiţa din vremuri de ceaţă/Acolo unde Dunărea prin Tracia îngheaţă./ De unguri mai la vale, sta în ţări vecine/Boierul numit Banul Mărăcine./ Stăpân peste aur, holde şi oraşe/ Al lui, un fiu mai mic, adună pâlcuri ostaşe/ Şi părăsind glia, ales în fruntea lor,/ Străbătu ungurimea şi ţara nemţilor/ Străbătu Burgundia şi ţara Franciei mai jos/ Şi lui Filip Valois duse al său prinos,/ Care tocmai purtând război cu neamul inglez/ Primi solia în slujba steagului francez/ Şi-o răsplăti cu bunuri peste trebuinţã/ Pe-al Loirei ţărm; în bună credinţă,/ Uitând de tot, fraţi, părinţi şi ţară,/ Cel ce mi-a fost bunic, aicea se-nsoară/ Zămislind un fiu din care viaţa mea coboară“. (Pierre de Ronsard – Elegie, traducere de Barbu Brezeanu)

Pierre de Ronsard e unul dintre poetii mei favoriti. Azi implineste 488 de ani. Alecsadri i-a dedicat balada Banul Mărăcine, iar Iorga a incercat sa documenteze istoric adevarul cuprins in aceasta legenda familiala. Azi, teza originii danubiene a maestrului Pleiadei se loveste de argumente istorice care o pun serios in discutie. Dar, pana la urma, dincolo de istorie, afirmarea apasata a balcanitatii de catre Ronsard e poate mai importanta. A crezut in  si s-a mandrit  cu aceasta legenda genealogica.

Exista, langa Craiova, un sat numit Banu’ Maracine. Nimic nu mai aminteste azi ca a fost parte a legendei Marchizului de Ronsart. In schimb, in Bulgaria exista satul Kupino (maracine) si asta a fost un motiv suficient ca la Veliko Târnovo sa existe un muzeu literar Ronsard.

De ziua lui, sa facem cum zice maestrul Pierre intr-o Odă:

Verson ces roses pres ce vin,/ De ce vin verson ces roses,/ Et boyvon l’un à l’autre, afin/ Qu’au cœur noz tristesses encloses/ Prennent en boyvant quelque fin.

Chestionarul Bernard Pivot

· 6 commentaires ·

(10% cenzurat*, ad usum delphini)

Cuvântul preferat? Cuvântul pe care îl detestaţi? Drogul favorit? Sunetul, zgomotul care vă place? Sunetul, zgomotul pe care îl detestaţi? Bărbat sau femeie pentru a ilustra o nouă bancnota? Meseria pe care nu v-ar fi plăcut să o faceţi? Planta sau animalul  în care v-ar plăcea să vă reîncarnaţi? Dacă Dumnezeu există, ce v-ar plăcea să-l auziţi spunându-vă după moarte?

 *Votre juron, gros mot ou blasphème favori?

Despre admiratia mea pentru Bernard Pivot – aici

Viitor pur şi trecut à la carte

· 2 commentaires ·

De dimineaţă am citit un eseu intitulat « Timp contra timp sau societatea hipermodernă ». Mergând pe jos prin parc în loc să iau metroul două staţii, am recapitulat distincţiile pe care autorul, Gilles Lipovetsky, le face între timpurile moderne, postmoderne şi hipermoderne.

Din perspectivă franceză, sfârsitul modernitatii este anuntat dramatic in mai 68. Timpul nu va mai fi niciodată o săgeată a progresului istoric, cu un viitor hiperbolizat si pentru care merita să sacrifici o parte din prezent, un prezent epic, decisiv si chiar eroic si un trecut marginalizat sau privit cu condescendenţă.

In anii ’70 apare cuvantul « postmodernitate » pentru a denumi ceea ce unii au avut temeritatea sa descrie ca « sfarsit al istoriei ». Timpul devine un prezent continuu, fragmentat in multiple istorii individuale. E timpul individului traind sub deviza « carpe diem ».

N-a tinut mult. Anii ’90 dezmint ipoteza sfârsitului istoriei, totul devenind hiper: hipercapitalism, hiperputere, hiperterorism, hiperindividualism, hipermarket, hipertext. Lipovetsky defineste interesant timpurile hipermoderne:

  • viitorul este numit viitor pur, adica, spre deosebire de viitorul modernitatii nu este prescris in liniile sale directoare;
  • prezentul este anxios tocmai datorita faptului ca pagina viitorului e alba;
  • trecutul, ei bine, trecutul are parte de un tratament interesant, iar Lipovetsky descrie fenomenul prea elegant pentru a nu-l reproduce verbatim:

« Trecutul nu mai este socialmente fondator sau structurant, ci este reamenajat, reciclat, adus la gusturile zilei, exploatat in scopuri negustoresti. Traditia nu mai cheama la repetare, la fidelitate si la revigorarea a ceea ce s-a facut dintotdeauna: a devenit produs de consum nostalgic sau folcloric, ocheadă spre trecut, obiect la modă. […] Vechiul poate să facă furori, dar nu mai are puterea de a organiza in mod colectiv comportamentele. Trecutul ne seduce, dar prezentul si normele sale schimbătoare ne guvernează. Cu cât mai mult este evocată si pusă in scenă memoria istorică, cu atât mai putin structurează ea viata obisnuită. De unde rezultă această trăsătură caracteristică a societătii hipermoderne: celebrăm ceea ce nu mai dorim să luăm ca exemplu. » (Gilles Lipovetsky – Temps contre temps ou la société hypermoderne, Grasset, Paris, 2004)

Acolo unde îşi face fericirea sălaş

· 6 commentaires ·

Citesc în articolul ROSE POMPON ŞI TOLSTOI, dintr-o serie foarte interesantă –  BUCUREŞTI STRICT SECRET, propusă de domnul Stelian Tănase pe blogul său:

«Tânărul Tolstoi avea 25 de ani când sosise la Bucureşti, dar deja îşi măcina gândurile cu destinul său de mare scriitor. Mărturiseşte în jurnal că-şi doreşte gloria cu lăcomie şi ce anume e dispus să sacrifice pentru a o avea: „Dacă ar fi să aleg între glorie şi virtute, mă tem că aş alege gloria”.»

Nu a ales gloria. Dimpotriva, s-a chinuit să scape de glorie pentru a afla liniştea.  Şi a dorit să fie îngropat între cei patru copaci pe care îi sădise împreună cu fratele său mai mare, Nikolai, pe vremea când, copii fiind, o babă le-a spus că acolo unde pui să crească arbori îşi face fericirea sălaş.« Nici cripta lui Napoleon sub arcul de marmură al Domului Invalizilor, nici sicriul lui Goethe în cavoul princiar, nici acele monumente funerare de la Westminster nu te zguduie precum acest mormânt emotionant de anonim, sublim în tăcerea lui, acest mormânt aflat undeva în pădure, înconjurat numai de şoaptele vântului şi care nici vorbă nu rosteşte, nici mesaj nu transmite. »  (Stefan Zweig – Lumea de ieri)

[Mr. Time, un om de afaceri grăbit]

· 5 commentaires ·

   « Am un prieten în lumea afacerilor; se numeşte Mr. Time şi îl cunoaşte toată lumea.

    Mr. Time crede că timpul înseamnă bani. Or, el câştigă mulţi bani şi totuşi el nu are timp. Să fie pentru că el, domnul acesta Time, n-are timp decât pentru bani? Sau cumva reciproca acestui dicton n-o fi ea cea valabilă? Sigur, nu este. Banii nu sunt timp, dimpotrivă, ei folosesc şi uzează timpul. Ne aflăm deci în prezenţa unui fenomen cu sens unic: transmutarea timpului în bani, fără retur. Unii consumă mult timp pentru a face puţini bani, în vreme ce alţii fac mulţi bani într-o nimica toată de timp. Nu asta ne interesează. Ceea ce este frapant este că Mr. Time poate să risipească treizeci şi şase de milioane, dar nu are nici o secundă de pierdut. Cerşetorii, dimpotrivă, ei au tot timpul. Tot timpul de a nu avea bani, sau de a-i aştepta; sau în cele din urmă de a nu-i mai aştepta, banii aceştia. Poate că în clipa aceea ei vor descoperi ceva care nu are preţ? Mr. Time nici n-ar vedea un asemenea lucru, presupunând că i l-ar arăta cineva cu degetul, căci e nevoie de timpul în care să priveşti bine asemenea lucruri pentru ca ele să existe.

    Mr. Time nu va avea niciodată timpul acesta. Mr. Time nu are niciodată timp, timpul îl are pe el.

    Se ştie că diavolul este Prinţul timpului, aşa cum Dumnezeu este Regele eternităţii. Timpul fără sfârşit, acesta este infernul. Prezenţa desăvârşită, aceasta este veşnicia. »

(Denis de Rougemont – Partea diavolului, traducere din limba franceză de Mircea Ivănescu, ed. Anastasia, 1994)

Dupa ce incepusem sa transcriu acest capitol, dintr-o carte in care toate sunt fabuloase, am descoperit ca Adriana Dumitru il pusese deja pe blogul sau; am dat copy-paste, asa ca sunt dator sa-i multumesc pentru o economie de circa 10 minute si pentru alte cateva descoperiri interesante pe blogul Te salut, viaţă.