În Eminescu,
Vântul stă să asculte:
Bate cuvântul
Cum ar fi sa te simti irezistibil, atotputernic, genial? Cum ar fi sa nu ai nevoie de somn, sa fii treaz cand ei dorm, iar atunci cand se trezesc sa ti se para ca ei sunt inca niste adormiti, iar tu un zeu tanar / o gratie neobosita? Cum ar fi ca orice plan grandios sa ti se para posibil si chiar deja aproape infaptuit inca in clipa in care il gandesti?
Cum l-ai privi pe cel care ti-ar spune ca esti prea optimist? Probabil ti-ar fi mila de el – un ins cenusiu care isi taraste zilele cu ochii in pamant!
Dar planurile mari cer admiratie. O vreme esti convins ca perplexitatea celor din jur tocmai asta inseamna. Apoi auzi prea des ca esti prea… si prea… E clar ca nu sunt in stare sa te inteleaga. Te enervezi. Ca atunci cand doar un fleac a lipsit pentru a obtine potul cel mare.
In plus, incepi sa simti un fel de oboseala. Nu, inca nu dormi, sau dormi foarte putin, dar acelei energii debordante care nu avea nevoie de somn i-a luat locul iritarea, o dispozitie mereu artagoasa; e ca si cum ai avea o energie inca prea mare pentru a putea sa dormi linistit, dar o energie cu care nu ai ce face, careia i se pune zabala.
Acum te simti intr-adevar rau. Dar sugestia ca ar putea fi o problema de sanatate e intampinata cu mânie. Ce treaba are aici psihiatrul? Lumea nu ma intelege sau este rauvoitoare, dar va trebui sa recunoasca, la un moment dat, evidenta!
Apoi totul intra intr-un vartej in care e greu sa mai faci diferenta intre ce ai facut si ce doar ai fi vrut sa faci, intre pericol si fericire, intre lucruri si imaginile lucrurilor. Cuvintele au uneori o consistenta materiala, alteori se evapora imediat ce au fost rostite. Mintea imi functioneaza pur si simplu prea repede pentru a incapea in fluviul cuvintelor, si acesta navalnic precum apele primaverii.
Fac lucruri riscante si ele par si mai periculoase in ochii oamenilor din jurul meu, speriati de excentricitatea mea care sare in ochi si bruscheaza obisnuintele si ritualurile sociale linistitoare.
Ma interneaza impotriva vointei mele. Percep asta ca o nedreptate fundamentala. Si asa va ramane chiar si dupa ce voi incepe sa realizez eu insumi anormalitatea unora dintre ideile mele expansive. Colac peste pupaza, vor sa iau aceste medicmente care ma fac sa ma simt gri, ca un robot cumsecade.
Va mirati ca intr-o buna zi cenusiul devine negru? Neagra depresie?
Viaţă şi destin a fost publicat in 1980, in Elvetia, la doua decenii de la terminarea lui si la 16 ani de la moartea autorului. Cartea a fost publicata, 8 ani mai târziu, cu suprimarea anumitor pasaje, si in Uniunea Sovietica gorbaciovista. Statul sovietic a disparut … Continuer la lecture de Cartea săptămânii (VIII)
Gheață ardentă –
chipul meu în oglinda
cu timp viu de-argint.
E oficial: in Marea Britanie persoanele casatorite au devenit o minoritate. Inseamna asta ceva?
« Din nou se făcu linişte. Oamenii care aşteptaseră să se facă linişte pentru a da semnalele de atac şi oamenii pregătiţi ca la momentul convenit să se avânte spre poziţiile româneşti părură, pentru un moment, a se îneca în linişte. » (Vasili Grossman – Viată si destin, p.667)
In acele linii ale Armatei a 3-a române se aflau si bunicul meu Ilie si unchiul Mărin, fratele bunicii Olga. Citind cartea lui Vasili Grossman, Viată si destin, mi-am dat seama, cu stupoare, ca nu avem in literatura română nici o pagină de roman care sa evoce cea mai mare si mai tragică bătălie data vreodată de armata română: bătălia de la Cotul Donului.
« Două ciocane , fiecare de citeva milioane de tone de metal si sânge viu, omenesc – cel din nord si cel din sud -, asteptau semnalul.
Primele au pornit la ofensivă trupele amplasate la nord-vest de Stalingrad: pe 19 noiembrie 1942, la orele sapte si treizeci de minute dimineata, de-a lungul liniei frontului de nord-vest si a frontului de pe Don a inceput o puternică pregatire de artilerie care a tinut optzeci de minute. Valul de foc s-a pravalit asupra pozitiilor de luptă ocupate de unitati din Armata a 3-a română. » (p.663)
80 de minute de pregatire de artilerie… Si totusi…
« Bateriile româneşti care nu fuseseră neutralizate prinseră viată una după alta si acum executau din adancime foc sustinut înspre limita anterioara » (p.668)
Cele 8 minute din titlu sunt o legenda de razboi sovietica, relatata de Grossman in fictiunea lui atat de realista: tancurile ar fi trebuit sa plece la atac la 8 si 50 de minute, dar, in fata neasteptatei riposte de artilerie a românilor, comandantul sovietic amana cu 8 minute aplicarea ordinului ferm al lui Stalin (caruia nu-i pasa de cele cateva sute de morti in plus). 8 minute in care bateriile românesti au fost neutralizate, fiindu-le acum cunoscuta pozitia. Intr-un fel, in acea zi, artileristii români au fost primii care s-au expus inamicului. Dar despre frica, dragostea sau curajul lor nu a scris nimeni asa cum scrie Grossman despre ai săi:
« Cât de chinuitor, de groaznic e să te ridici in picioare în fata mortii, sa nu te feresti de moarte, să alergi in întâmpinarea ei. Ce cumplit e sa mori încă tinerel. Ai vrea să trăiesti, să mai trăiesti. Nu există pe lume dorintă mai puternică decât dorinta de a păstra viata cea tânără, încă atât de putin trăită. Aceasta dorinta nu se află în gânduri, ea e mai puternică decât gândul, dăinuind în suflare, în nări, ea este în ochi, în muschi, în hemoglobina din sânge, care devorează cu lăcomie oxigen. Este într-atât de imensă, incât nu poate fi comparată cu nimic, nu poate fi masurată. Înfricosător. E înfricosător momentul acela dinainte de atac. » (p. 668)
Bunicul Ilie si unchiul Mărin s-au intors de la Cotul Donului. Alti 150 000 nu s-au mai intors si nici numele lor nu a fost pomenit nicaieri timp de mai bine de 40 de ani. A fost o tragedie in cel mai strict sens al cuvantului: oamenii si-au facut datoria, cu cinste, dar intr-o piesa pe care au lasat-o pe mana unor genii bezmetice.
eruda – Douăzeci de poeme de iubire şi un cântec de disperare, traducere de Dan Munteanu Colán)
Au trecut deja 300 de ani de la moartea lui Corelli. Un dans nebun al timpului.
Dansul numit de Corelli La folia avea deja cel putin 300 de ani cand compozitorul italian l-a introdus in lumea mare a muzicii. Unde si-a pierdut o parte din salbaticie si vitalitate, dar se pare ca a castigat o profunzime hipnotica.
Dansul pare sa fie portughez la origine, dar ajunge dincolo de Pirinei sub numele de Nebunie de Spania (Folie d’Espagne). Aici Lully are grija sa interpreteze intr-o cheie triumfalista acest dans taranesc al fertilitatii si al noptii, ca sa fie pe placul Regelui – Soare.
Carl Philipp Emanuel Bach readuce, daca nu noaptea, macar ceata Marii Nordului, dar si un soare berlinez mai nonsalant in ale sale variatiuni pe tema Nebuniei spaniole.
Matisse ne intoarce insa in chiar negura originara Nebuniei in seria sa de Dansuri. Les Capucines à la Danse implineste 101 ani, dar nu-i arata.
Daca in dansul portughez din secolul al XV-lea, barbati costumati in femei sunt purtati pe umeri de alti barbati, Matisse renunta la costume, renunta la barbati, renunta la femei si ramane cu zborul pur al vietii.
Imi place Corelli. As fi putut sa va propun oricare dintre muzicile lui. Am ales La folia pentru ca voiam sa o leg de Dansurile lui Matisse. Care ar fi trebuit sa introduca randurile despre tulburarea bipolara pe care planuiam sa le adaug la compilatia Culorile depresiei.
Dar Portugalia si Spania mi-au dat ideea de a mai citi cate ceva despre Juan Carlos I (pe romaneste ar fi Ioan Carol I – ceea ce era un motiv in plus intr-o tara in care atatia Ioni tocmai isi serbasera ziua in tara intemeiata de Carol I). Am gasit insa doua linkuri catre doua filme destul de lungi (un interviu de anul acesta, la implinirea varstei de 75 de ani si un film facut in 2000 de tve, cu ocazia aniversarii a 25 de ani de la reinstaurarea monarhiei in Spania).
A durat trei ore, dar a meritat. Filmele sunt in spaniola, dar cred ca sunt inteligibile pentru foarte multi romani; si foarte instructive, asa ca voi reveni cu secvente care arata remedii incercate cu succes pentru unele nebunii politice cunoscute.
Celor care vor sa faca economii? Nu. E de doua ori mai scump decat Casa Regala a Spaniei.
Celor care vor sa fie bine reprezentati in fata lumii? Mai ganditi-va.
Celor care vor liniste in tara? Ha-ha-ha! (asta ca sa citez dictonul favorit al ultimului presedinte)
Si totusi… Trebuie sa fie unii carora le foloseste, altminteri nu e de inteles…
DAN GHENEA 