Îmi sorb acum cafeaua în balcon
Cresc nori ca aburi grei dintr-o căldare
………………………………………………….
Își potcovește caii Apollon,
Ori ce să fie-acest incendiu mare?…

Tot mai compacți ies aburii acum,
Dar flăcările cresc acum mai vii și ele,
Din ce în ce tot cerul îl câștigă

Și iată, că prin nourii de fum,
Ca un simbol al României mele,
Răsare-o uriașă mămăligă!

Răsăritul soarelui e o poezie scrisa de Șt. O. Iosif si Dimitrie Anghel (care au semnat impreuna multe altele, sub pseudonimul A. Mirea). Cei doi au facut si alte lucruri impreuna: au condus impreuna o revista (Sămănătorul), au fost membri fondatori ai Societatii Scriitorilor Români, si au iubit aceeasi femeie (o poveste concisa si bine spusa despre asta gasiti aici; Rebreanu a vrut sa scrie un roman inspirat de triunghiul Iosif – Anghel – Natalia Negru, dar l-a lasat neterminat).

Azi, 22 iunie 2013, se implinesc 100 de ani de la moartea lui Ștefan Octavian Iosif si se intampla sa fie Moșii de vara. Si cred ca e potrivit sa-l pomenesc pentru ca si el face adesea, in versurile sale, frumoase pomeniri ale mortilor neamului (ascultati, de pilda, Când a fost să moară Stefan). Iar in poezia La arme!, Iosif e si un prooroc al reinvierii:

Să știe toti că un popor nu moare
Când veacuri a luptat necontenit —
Și-i scris în cartea celor viitoare
Că va să vină ceasul preamărit,
Când mândru străluci-va-ntre popoare
Ca soarele, aici, în răsărit!

Șt. O. Iosif era unul dintre ardelenii care au crezut toata viata ca soarele rasare la Bucuresti. Asa ca soarele de mămăligă nu e o depreciere a soarelui, ci o exaltare a mămăligii!