de Sandu TUDOR
Adevărul poate fi tâlhărit sau numai furat,
Poate fi născocit, întâlnit sau câştigat,
Poate fi încă ghicit sau poate fi dat,
Dar nu e mântuitor decât întrupat.
Sandu Tudor a murit la Aiud intr-o zi de 17 noiembrie a unui an incert (1960 sau 1962).
DAN GHENEA 
Reblogged this on albastru de ….
http://marginaliamarginalia.wordpress.com/2013/11/18/melc-melc-codobelc-terifiantele-maruntisuri-ale-vietii/
Melc, melc, codobelc… Terifiantele mărunțișuri ale vieții.
Standard
November 18, 2013 Leave a comment Viata mea – experiențele mele Edit
Ne plimbăm prin parc. Undeva, într-un cartier de la periferia metropolei București. Mie îmi place să înregistrez ce se întâmplă în jurul meu, să ascult ce vorbesc oamenii. O fi o deformație profesională, o fi o pornire genuină, cine să mai știe, că e ”boală” veche, cronicizată.
Cum mergeam noi așa, văd pe o bancă un puști de vreo 10-11 ani, stând singur. De fapt, nu prea singur, căci l-am auzit rățoindu-se la melcul de lângă el: ”Scoate coarnele!”, ”Scoate, măi, coarnele!”. Animăluțul nu mai era decât cochilie, iar băiatul extrem de frustrat și de insistent. Mi s-a făcut milă de amândoi. I-am cerut voie să mă așez lângă el, i-am spus că și eu mă jucam cu melcii în copilărie. L-am întrebat dacă știe cântecelul potrivit. Nu-l știa. Atunci l-am întrebat dacă cei mari strigă la el. Strigau, desigur, spre a-l face să respecte diverse reguli. Melcul ăsta nu era de loc cuminte, de loc ascultător. L-am rugat să-și amintească în ce fel se simte când se țipă la el, dacă îi place. Nu-i plăcea. I-am povestit cum aude o ființă așa mica o voce puternică. Cum se sperie și se ascunde de frică. A priceput. I-am cântat amandoi melcului, încetișor. Am stat nemișcați când el a început să exploreze noua lume cu cornițele. Apoi i-am vorbit bland și calm. L-am observant împreună, cu atenție și cu dragoste.
Eu am plecat, ne-am continuat plimbarea, am ocolit parcul. A durat ceva. La întoarcere, am trecut pe lângă aceeași bancă. Puștiul meu i se adresa amabil melcului: ”Ce mai faci, prietene?” Nu i-am deranjat.
Mergeam și cugetam. Ce lume sonoră construim pentru copii? Una în care părinți obosiți și frustrați țipă la ei, conducători auto ultranemulțumiți se înjură în intersecții, aleșii poporului urlă unii la alții pe unde apucă, profesori care și-au greșit cariera urlă spre a fi ascultați, alți copii urlă și ei spre a fi băgați în seamă, cumpărători ridică glasul la vânzători și viceversa, muzici de mai proastă ori de mai bună calitate urlă în locuri publice , ori la petrecerile noastre, spre a ne ”deconecta” etc.etc.etc.
Da, încet-încet, surzim și ne de-conectăm. Lucrul cel mai greu de îndeplinit a devenit să ne auzim și să ne ascultăm unii pe alții. Să existăm împreună.
Ca Marginalia non turpia nu am putut posta. Aceasta e ultima postare de pe blogul meu.
Scuze, a fost o eroare tehnica
Multumesc.
Împreună cu preotul Nicolae Suciu, Sandu Maxim a făcut câteva călătorii la Bucureşti (august, octombrie şi decembrie 1948, ianuarie 1949), unde s-a întâlnit cu studenţii Radu Ionescu şi Ioan Robu. Aceştia din urmă aveau contacte cu diferite personalităţi din conducerea Partidului Naţional Ţărănesc (Emanoil Heul, Ion Bărbuş, Gheorghe Staicu, Cezar Simionescu, Eugen Mailat), care au încetat însă la sfârşitul anului 1948, o parte fiind arestaţi, iar alţii refuzând să mai activeze. Rămaşi singuri, la începutul anului 1949 Ionel Robu şi Radu Ionescu au decis să înceteze orice fel de acţiuni, fiind ulterior arestaţi de Securitate.