Mois : janvier 2014

24 de zile in Balcani (19): Republica Ragusa


dub1În lumina tare a amiezii maşinuţele care aşteaptă să prindă un loc în parcare par nişte gândaci insignifianţi, acolo jos, în fostul şanţ de apărare.

Acoperişurile viu colorate ascund însă o oroare recentă: sunt noi pentru că unele mai vechi au fost sistematic bombardate în timpul războiului din fosta Iugoslavie. Dubrovnik a ajuns sa fie recunoscut în ilustratele turistice după aceste acoperişuri roşii. Se spune că în 1992 Dubrovnikul era oraşul fără acoperişuri.

Aşa că vederile mint şi spun adevărul în acelaşi timp: acoperişurile nu sunt « cele autentice », dar sunt un simbol adevărat al curajului şi tenacităţii locuitorilor acestei republici a libertătii. Nu mă refer la Republica Croaţia, ci la vechea republică maritimă a oraşului liber Ragusa. Am scris mai mult despre ce am descoperit la Palatul Rectorului Republicii Ragusa aici.

dub2

24 de zile in Balcani (18): Incredibilul Dubrovnik


DSCF1880Am ezitat în privinţa Dubrovnikului atunci când am facut planul de vacanţă. De fapt, nici nu a figurat în primele două versiuni. Mi se părea că imaginile de prezentare sunt prea aranjate, iar preţurile sunt piperate. Până la urmă a intrat în program mai mult pentru ca era convenabil plasat pe harta călătoriei şi pentru că urma să ajungem acolo in zilele în care e cel mai bun raport între starea vremii şi preţuri.

DSCF1869Am ajuns uşor la locul de cazare şi am ieşit să caut un bancomat. Mai era vreo jumatate de oră până să apună soarele. Era duminică,  nu ştiam deloc oraşul, harta pe care o aveam era destul de sumară, aşa că m-am hotărât să o iau spre oraşul vechi, drumul într-acolo fiind cel mai bine marcat. Am dat de primul bancomat după un sfert de oră; la picioarele mele se afla un indicator are arăta că mai am 1,2 km până la Stari Grad. Ceva mă oprea să merg mai departe (probabil că nu voiam să fiu dezamăgit, cu o zi mai devreme, de diferenta dintre realitate şi vederile retuşate), dar era şi ceva care mă trăgea în aceeaşi direcţie cu din ce în ce mai mulţi oameni, vorbăreţi sau tăcuţi, tineri sau grizonaţi, romantici sau meticuloşi.

Şi am ajuns. Şi a fost o întâlnire cu un Dubrovnik pe care până nu îl vezi, nu îl crezi. Vederile îmi sugerau « drăguţ », dar zidurile, văzute în grosimea lor şi de sub umbra lor prelungă, spun o altă poveste. Una tulburătoare. Alte cuvinte nu mai vin. Soarele e pe jumătate în apă.

Mintea şi dragostea


Nu întrebuinţa rău ideile, ca să nu fii silit să întrebuinţezi rău şi lucrurile. Căci de nu păcătuieşte cineva mai întâi cu mintea, nu va păcătui nici cu lucrul.

Folosindu-ne cu dreaptă judecată de înţelesurile lucrurilor, dobândim cumpătare, iubire şi cunoştinţă. Iar folosindu-ne fără judecată, cădem în necumpătare, ură şi neştiinţă.

Iubirea trupească de sine este iubirea pătimaşă şi neraţională faţă de trup. Ei i se împotriveşte iubirea în înfrânare. Cel ce are iubirea trupească de sine e vădit că are toate patimile.

Mulţi săraci cu duhul are lumea, dar nu cum se cuvine. Şi mulţi care plâng, dar pentru pagube de bani sau pentru pierderi de copii. Şi mulţi blânzi, dar faţă de patimile necurate.[…]Fericiţi sunt însă numai aceia care fac şi pătimesc acestea pentru Hristos şi dupa pilda lui Hristos.

Ia aminte la tine, de nu cumva răutatea care te desparte de fratele tău nu se afla în fratele, ci în tine. Şi grăbeşte de te împacă cu el, ca să nu cazi din porunca dragostei.

(Sf. Maxim Mărturisitorul – Cele patru sute de capete despre dragoste)

24 de zile in Balcani (18): Pe urmele lui James Bond


DSCF1859A fost ziua Golfului Kotor. Nu am avut cum să luăm pulsul locului. Am putut doar să mergem ceva mai încet şi să admirăm peisajul. Realmente fabulos. Îl puteţi vedea în antepenultimul film cu James Bond (Casino Royale, 2006 – mai sus e o fotogramă din acest film). În loc de o poză cu Agentul 007 am pus o poză cu mine la Herceg-Novi, în prima zi de septembrie.

Curajul şi frica, viaţa şi moartea


chironCurajul de a fi este curajul de a te accepta,  în ciuda faptului că eşti inacceptabil.
Nevroza este calea de a evita nefiinţa prin evitarea fiinţei.
(Paul Tillich – Curajul de a fi)
Centaurul Chiron era semizeu (fiu al lui Cronos). Tatăl său i-a oferit nemurirea, dar l-a informat care sunt condiţiile pentru a o obţine. Prima dintre ele fiind ca nu va mai avea parte nici de suferinţele, dar nici de bucuriile vieţii. Pe scurt, obţinea nemurirea, dar pierdea viaţa.
Chiron a refuzat.
A preferat să fie dascălul lui Ahile, invăţându-l despre curaj şi înţelepciune, calităţi pe care zeii nu le pot dobândi nici într-o eternitate.
L-a învăţat medicină pe Asclepios. Şi probabil că l-a învăţat să lupte pentru viaţă, nu împotriva morţii. Ceea ce noi, medicii şi pacienţii de azi, uităm uneori.

24 de zile in Balcani (17): Sv. Nikola, Marubi, Dulcigno


Am urcat până la cetate în ultima după-amiază petrecută la Ulcinj/ Ulqini/ Dulcigno. Chiar la piciorul cetăţii este biserica Sv. Nikola. Am fost atras de grădina cu măslini relativ tineri (aveau cam o suta de ani, dar in genul lor se atinge uşor mia!). Şi era o alee cu felinare in care bătea soarele dinspre apus, astfel că unele dintre ele păreau aprinse. Bătea uşor vântul si crea o linişte sonoră. Biserica a fost ridicată de regele Nikola I al Muntenegrului, in amintirea eroilor căzuţi în Războiul de Independenţă (1876-1878, acelaşi în care românii şi-au câştigat independenţa faţă de aceeaşi putere suzerană – Imperiul Otoman).

În cetate, vântul bate deja cu putere. Suntem cam subţire îmbrăcaţi. Intrăm în turn (cula Balšić). Aici dăm peste o expozitie de fotografie Marubi. Pietro Marubi a înfiinţat un studio foto în Shkodër (Albania), pe la 1850. Acum exista un proiect european de punere in valoare a celor peste 300 000 de plăci fotografice din colectia Marubi, care acopera o istorie de 100 de ani a unei zone care cuprindea Albania, Muntenegru şi părti din Macedonia de azi.

Când ieşim, vântul e mai blând si lumina apusului te face sa visezi aventuri în stil italian pe stradele înguste, imprevizibile, pe care orice fel de intimitate e foarte improbabilă. Poti auzi din stradă cum cineva îşi face cafeaua, sau te ajunge din urmă conversaţia unui cuplu de tineri francezi (zic tineri după voci, nu-i văd, sunt undeva într-un studio de la ultimul cat). Mă găndesc că poate atunci când oraşul era unul mult mai aglomerat, pe străzi era robabil mult mai mult zgomot si astfel era mai greu să auzi chiar tot ce se întâmpla în casă. Dar îmi dau sema imediat că şi în case era mare aglomeraţie, aşa că adio intimitate. Intimitatea e o invenţie recentă.

Dacă ar fi o cale spre Mai-Bine…


…  ţi-ar cere să priveşti în faţă Cel-mai-Răul…
Pe cel ce-aude cum Cel-mai-Bun cu voce slabă de Primul e ucis în mod brutal
Şi zice: calea spre Mai-Bine, dacă este, vrea să îl vezi pe Cel-mai-Rău frontal,
Pe cel ce simte cum placeri fragile cresc strânse-n obicei, coruptie şi frici
Pe sus să-l iei şi-ndepărtat ca un diform sa fie; el strică ordinea pe-aici.
(Let him in whose ears the low-voiced Best is killed by the clash of the First,/ Who holds that if way to the Better there be, it exacts a full look at the Worst,/Who feels tht delight is a delicate growth cramped by crookedness, custom and fear,/Get him up and be gone as one shaped awry; he disturbs the order here./// – Thomas Hardy,  In tenebris – II)

Această încercare traducere a unei strofe din Thomas Hardy (pe care l-am iubit în adolescenţă ca romancier, dar nu ştiam că el s-a iubit mai mult ca poet) a fost provocată de citarea neaşteptată a unui vers de către Irvin D. Yalom, psihiatrul care îşi ia si cele mai bune întrebări şi cele mai bune răspunsuri din literatura bună a lumii (iar adesea redă lumii o bună literatură bazată pe întrebările şi răspunsurile relaţiei terapeutice).

Iată o mostră – o jumătate de pagină din Psihoterapia existenţială, în care apar Cervantes şi Hardy, unul cu o întrebare a cărei actualitate nu a încetat să crească 400 de ani de modernitate, celălalt cu un răspuns dubitativ dar fertil în legătură cu sensul vieţii în faţa morţii:

« Alţi terapeuţi se feresc să abordeze grijile existenţiale nu numai deoarece acestea sunt universale, ci şi pentru că sunt mult prea înfricoşătoare pentru a fi înfruntate. La urma urmei, pacienţii nevrotici (şi terapeuţii, de asemenea) au destule griji, ca să mai ţină seama şi de alte lucruri « plăcute », precum moartea sau lipsa de sens. Aceşti terapeuţi sunt de părere că e mai bine să ignorăm problemele existenţiale, deoarece există doar două moduri în care putem gestiona brutalitatea datului existenţial al vieţii (adevărul angoasat şi negarea) şi niciunul nu e uşor de digerat. Cervantes a exprimat această problemă atunci când nemuritorul său Don a spus: «Ce ai alege: nebunia înţeleaptă sau normalitatea nebună?»

Poziţia terapeutică existenţială, după cum voi încerca să arăt în capitolele ce vor urma, respinge această dilemă. Înţelepciunea nu conduce la nebunie şi nici negarea la sănătate mintală: confruntarea cu datul existenţei e dureroasă, dar, până la urmă, vindecătoare.. Un travaliu terapeutic de calitate este întotdeauna însoţit de sondarea realităţii şi de căutarea clarificării personale; terapeutul care decide că anumite aspecte ale realităţii şi ale adevărului trebuie evitate se găseşte pe un teren minat. Comentariul lui Thomas Hardy că «dacă ar fi o cale spre mai bine, ea va cere privirea în faţă a ce e cel mai rău» e un bun cadru pentru abordarea terapeutică pe care o voi descrie. »