Copilăria are pentru mine miros  şi gust de paine caldă. Pâinea pe care o scoteau bunicile din cuptor sau din ţest. Unele dintre acele mirări de copil au rămas acolo, în tara cea mai însorită a amintirii; altele au crescut în admiraţii ce mă definesc până în ziua de azi.

Îmi amintesc o dimineaţă în care mă trezisem foarte devreme (nu ştiam încă să citesc ceasul, dar era, oricum, mult înainte de a bate toaca la biserica de peste drum); mamaie aşeza ceva mâncare şi colaci în nişte coşuri; făcea cate o cruce asupra colacilor, spunea un nume sau două şi apoi vorbea puţin cu acele nume, aproape la fel cum ar fi vorbit cu oameni care fuseseră plecaţi o vreme si îi intrau din nou în bătătură.

Spunea doar câteva cuvinte la fiecare, dar pentru copilul care statea lângă ea, la gura cuptorului, erau tablouri vii; o lume întreagă din care am uitat toate numele, dar imaginea vieţilor prelungindu-se o sută şi ceva de ani în trecut a rămas.

La moartea bunicii, preotul, tânar încă, le spunea celor veniţi s-o petreacă la deal că muma Lina fusese o memorie vie a satului şi că avea un cuvânt de înţelegere pentru fiecare.

Când aprind o lumânare îmi amintesc adesea de acea dimineaţă de dinainte sa bată toaca. Si am grijă ca memoria, acest dar care ne face oameni, să fie un loc cald şi luminos pentru oameni. Vii şi adormiţi.