Iata, Soarele a rasarit in suflet,
Caci dupa luni de noapte, albastra impietrire,
Serpuitoare ziduri de grea impotrivire,
Au picurat din el, cu glas subtire,
Rugi calde, cum nu ii sta in fire.
De parca nu stia.
Dar asteptase
Ca zmeii cei semeti sa se aplece
Impovarati de secetea cea rece;
Zmeoaicele navalnice sa cada
Impiedicate de a lor podoaba;
Ondine, salamandre si dragoni
Sa fuga pe sub pietre de eoni;
Pana ce singur sufletul, prea obosit de sine
Va ridica pecetea care tine
Legata scara catre inaltime
Si cerul adormit in adancime.
DAN GHENEA 
Superba !
Și pentru mine Soarele a răsărit din nou,acum când v-am citit poezia