“Tous ces regards qui me mangent … Ha, vous n’êtes que deux ? Je vous croyais beaucoup plus nombreuses. Alors, c’est ça l’enfer. Je n’aurais jamais cru … Vous vous rappelez : le soufre, le bûcher, le gril .. Ah ! Quelle plaisanterie. Pas de besoin de gril : l’enfer c’est les autres” (Jean-Paul Sartre – Huis clos)
(« Toate aceste priviri care ma devoreaza… A, nu sunteti decat doi? Va credeam mult mai multi. N-as fi crezut niciodata… Va amintiti: pucioasa, rugul, gratarul incins… Oh! Ce gluma! Nu-i nevoie de gratar: infernul inseamna ceilalti. »)
Infernul este format din ceilalti. Dar ceilalti sunt eu. Cand usile sunt deschise, cand « dusmanul » fuge sau lupta, pare ca suntem diferiti. Dar atunci cand, ca in piesa lui Sartre, celalalt nu mai poate fi fugarit (pentru ca usile sunt inchise), nici nu mai poate fi omorat (pentru ca suntem toti morti deja), descoperi ca « am gasit inamicul si inamicul eram noi ».
„celălalt nu mai poate fi fugărit pentru că ușile sunt închise”, e dintr-un vis recent pe care nu vi l-am spus. Deci nu aveați de unde să știți. Un pic straniu, nu-i așa? Despre inconștientul care comunică…
„celălalt nu mai poate fi fugărit pentru că ușile sunt închise”, e dintr-un vis recent pe care nu vi l-am spus. Deci nu aveați de unde să știți. Un pic straniu, nu-i așa? Despre inconștientul care comunică…