„Noţiunea de obligaţie primează asupra celei de drept, care îi este subordonat şi relativ. Un drept nu este eficace prin el însuşi, ci doar datorită obligaţiei căreia îi corespunde ; exercitarea efectivă a unui drept nu îşi are sursa în cel care îl posedă, ci în alţi oameni care se recunosc obligaţi la ceva faţă de el. […]
Faptul că o fiinţă umană posedă un destin etern impune o singura obligaţie: e vorba de respect. Obligaţia nu este îndeplinită decât dacă respectul este exprimat efectiv, într-o manieră reală, nu fictivă; aceasta nu se poate face decât prin intermediul nevoilor pamânteşti ale omului. […]
Datorăm respect unui lan de grâu, nu pentru grâu, ci pentru că grâul este hrană pentru oameni. Similar, datorăm respect unei colectivităţi, oricare ar fi aceasta – patrie, familie sau oricare alta – , nu pentru ea însăşi, ci ca hrană pentru un anumit număr de suflete omeneşti. […] Se întamplă foarte des ca rolurile să fie inversate. Anumite colectivităţi, în loc să servească pentru a hrăni, dimpotrivă, mănâncă sufletele. În acest caz e vorba de o boală socială, şi cea dintâi obligaţie este să încerci un tratament ; în anumite circumstanţe poate fi necesar să ne inspirăm din metodele chirurgicale.” (Simone Weil – L’enracinement – Prelude à une déclaration des devoirs envers l’être humain)
Fiecare drept al meu corespunde unei obligatii a tuturor celorlalti. Statele ar trebui sa fie gestionarele acestor obligatii, nu sa isi aroge dreptul de a impune obligatii arbitrare, care sa serveasca doar mentinerii unei birocratii.
Cat valoreaza dreptul tau la viata daca eu si altul si altul nu ne luam obligatia de a-l respecta? Cât valoreaza dreptul tau la proprietate privata daca eu si altul si altul nu ne asumam obligatia de a ti-l apara?
În aceeași notă, mă întreb și eu cât valorează dreptul unui copil de a-și alege singur religia (dacă va fi interesat de vreuna), dacă părinții, ca și societatea nu i-l respectă și îl indoctrinează de mic cu ceea ce CRED ei că este adevărul?
In aceeasi nota cu ce?
Cu întrebările dumneavoastră de mai sus.
Cum ziceam, drepturile, in masura in care exista si sunt efective, sunt subordonate obligatiei. Care ar fi obligatiile parintelui? Enuntati obligatia si apoi putem discuta cu folos despre eventuale drepturi.
Primordiala obligatie a parintelui este sa descopere ca stie nimic. Tot ce are de transmis sunt opinii, perspective, nicidecum adevaruri sau legi. Copilul are nevoie sa fie incurajat sa puna intrebari, sa nu adopte adevaruri de imprumut, sa fie sincer cu el insusi, lucru care poate fi facut doar de un parinte, la randul lui, sincer cu el insusi.
Incercati sa formulati pozitiv obligatia (ce sa faca, nu ce sa nu faca parintele)
A descoperi ca stii nimic e cea mai pozitiva afirmatie pe care o pot formula. 🙂
A descoperi e o revelatie interioara. Cum se manifesta asta in exterior ca obligatie pozitiva fata de copil?
Obligatia de a-i respecta dreptul de a-si gasi singur adevarurile, obligatia de a-i darui cel mai frumos cadou, acel « nu stiu » socratic care lasa loc de crestere interioara, de deprindere a introspectiei, a verticalitatii interioare.
Tot nu mi-ati dat o obligatie de conduita, un imperativ moral pozitiv. « Nu stiu » nu obliga la nimic. E foarte bine sa fii constient de ce nu stii, dar ceea ce poti transmite e ceea ce stii. Si chiar daca tot ce stii e ca nu stii nimic, problema e aceeasi: ce obligatii pozitive iti asumi.
« Obligatia de a respecta dreptul » presupune existenta anterioara a dreptului; eu nu cred in « drepturi naturale » sau primordiale, dar daca imi puteti da vreun exemplu…
Nu va pot da un exemplu de imperativ moral pozitiv pentru ca nu cred in imperative morale. Nici in drepturi, de altfel. Sunt simple concepte care nu au valoare fara o constientizare autentica a ceea ce sunt. Daca realizezi care este esenta ta, cine esti tu pana la urma, nu mai ai nevoie de porunci din afara care sa iti spuna cum sa te comporti cu un altul. Esecul celor zece porunci este, in opinia mea, explicabil tocmai prin aceasta nestiinta fundamentala a omului a esentei sale.
Esecul poruncilor din afara e tocmai faptul ca raman in afara.
Suntem deci de acord cel putin in a admite caracterul conventional al drepturilor. Dar exista conventii si conventii. Sunt efective acelea care sunt aplicate constant si nu depind de bunul plac al agentului.
De exemplu, cel mai frumos cadou din lume are un impact infinit mai mic decat a-i citi copilului o poveste, chiar si atunci (sau mai ales atunci) cand esti obosit. Si este mai constructiv sa ii spui cinstit ce crezi si in ce crezi decat sa abordezi o mina filosofica « neutra » pentru ca nu cumva sa ii « impui » ideile tale.
Iar la intrebarile cu « de ce » cel mai nefolositor raspuns este « nu stiu »
obligația unui părinte ? pur și simplu să fie, să fie el însuși, să fie acolo cu copilul lui, și da, să-i poată citi o poveste chiar și atunci când este obosit, să dea un răspuns la orice întrebare, poate că nu e un răspuns genial, dar e un răspuns bun dacă vine din suflet
Vedeti? Asta e frumusetea dialogului cu dumneavoastra: imi puneti in carca firava o opinie pe care nu am exprimat-o, iar eu nu ma supar, dimpotriva. 🙂 Evident ca nu despre pozat in filosof vorbeam, ci despre sinceritatea despre care pomeneati mai sus si dumneavoastra. « Nu stiu » urmat de mana la frunte si de cadere brusca in contenmplatie se voia inlocuit, in argumentatia ,mea, de un « nu stiu » al dialogului onest.