Copilăria are pentru mine miros şi gust de paine caldă. Pâinea pe care o scoteau bunicile din cuptor sau din ţest. Unele dintre acele mirări de copil au rămas acolo, în tara cea mai însorită a amintirii; altele au crescut în admiraţii ce mă definesc până în ziua de azi.
Îmi amintesc o dimineaţă în care mă trezisem foarte devreme (nu ştiam încă să citesc ceasul, dar era, oricum, mult înainte de a bate toaca la biserica de peste drum); mamaie aşeza ceva mâncare şi colaci în nişte coşuri; făcea cate o cruce asupra colacilor, spunea un nume sau două şi apoi vorbea puţin cu acele nume, aproape la fel cum ar fi vorbit cu oameni care fuseseră plecaţi o vreme si îi intrau din nou în bătătură.
Spunea doar câteva cuvinte la fiecare, dar pentru copilul care statea lângă ea, la gura cuptorului, erau tablouri vii; o lume întreagă din care am uitat toate numele, dar imaginea vieţilor prelungindu-se o sută şi ceva de ani în trecut a rămas.
La moartea bunicii, preotul, tânar încă, le spunea celor veniţi s-o petreacă la deal că muma Lina fusese o memorie vie a satului şi că avea un cuvânt de înţelegere pentru fiecare.
Când aprind o lumânare îmi amintesc adesea de acea dimineaţă de dinainte sa bată toaca. Si am grijă ca memoria, acest dar care ne face oameni, să fie un loc cald şi luminos pentru oameni. Vii şi adormiţi.
DAN GHENEA 
Cele doua bunici ale tale au avut bucuria de a va creste intr-o anumita perioada fara sa stie ca vor avea un loc in memoria afectiva a urmasilor lor. Erau fericite ca -si pot ajuta copiii,avand grija cu dragoste de nepoti.Inima ta are pentru ele rezervat un ,,colt de rai « pe acest pamant!
De acolo de sus sper sa vegheze cu aceeasi iubire pentru voi.
Iti multumesc ca m-ai trimis cu gandul mult in trecut spre ,,mumele »cele bune care mi-au marcat duios copilaria.
Bunica mea imi facea mereu o cruce pe perna cand ma adormea:) Acum asa fac eu cand vreau sa ma odihnesc dupa o zi grea. Stiti poate ca exista un ,,moment al intalnirilor » si oamenii pe care ii cunoastem si ii admiram sunt meniti sa ne ajute sa crestem. Dar sa nu gresim ,cum eu am gresit, si sa confundam admiratia cu iubirea.
Multumesc si eu.
Formez numarul aproape zilnic. Vocea bunicii: « Sa cresti mare, puiul lu’ mamaia! ». Vorbim minute in sir despre gaste si rate, capre si purcei roz, despre ceaunul de mamaliga si rufele pe care urmeaza sa le spele cu mainile ei batrane, despre sarbatori pastrate cu sfintenie si drumuri la cimitir, despre pomeni pentru oameni ce au plecat si nu mai vin decat in vis, despre durerile batranetii ei…Ii ascult vocea si se randuiesc toate in mine ca prin minune….
Cer sa vorbesc si cu a doua jumatate a copilariei mele, bunicul. Si mi-e inima prea mica sa incapa in ea toata duiosia care ma cuprinde auzindu-l. Nu il mai duc picioarele. E necajit ca nu mai poate munci ca altadata, ca e de prisos. Ii spun sa o ia pe bunica la dans si asa o sa il mai lase durerea. Rade de dragul meu desi ii e inima amara. Ma binecuvanteaza de departe cu vorbe blande, molcome. Nu ma indur sa inchid. Poate maine…Mi-e frica, mi-e intepenit sufletul de frica…