Era, probabil, prin martie 1990. Un bun prieten m-a întrebat de ce nu susţin întoarcerea regelui. I-am zis că e prea bătrân, că n-a avut nicio contribuţie la schimbarea din România şi că monarhiile sunt depăşite. Nu a intrat în dispută cu mine pe niciunul dintre puncte. Mi-a zis « Ştii, de când am aflat că a fost pilot de încercare am fost convins că ăsta e omul care ne trebuie ».

Nu mai ştiu precis cum am verificat informaţia. Cred că mi-a arătat el sau am găsit eu o revistă franţuzească în care era prezentată o scurtă biografie a regelui. Cert e că din acel moment am crezut şi eu că e omul care ne-ar trebui. Nu-mi puneam deloc problema succesiunii. La 68 de ani şi la modul în care arăta (după poza din revistă – era prima oară când îl vedeam şi trebuie să recunosc: mi-l închipuisem mult mai « obosit ») mi-am zis că ar putea domni, cu mare folos pentru ţară, cel puţin un deceniu. Ce bine ar fi fost ca România să fi încheiat secolul XX cu un asemenea Rege! Şi cât de ridicol ar trebui să ne pară azi argumentul « e prea bătrân »!

Şi a fost decembrie 1990. Şi am înţeles că e vremea impostorilor. Am înţeles şi că le e frică de rege. Doar peste doua decenii aveam să vedem pistoalele mitralieră cu care l-au întors din drumul spre Curtea-de-Argeş; dar pentru mine nu a mai existat nicio îndoială că regele era calea iar ticăloşii care voiau să perpetueze minciuna erau fundătura.

În martie 1991, primul război din Irak (« Furtună în deşert ») atingea punctul culminant, dar asta era pentru mine doar o ştire la televizor; mult mai bine mi-au rămas întipărită în minte expresia de admiraţie de pe feţele unor doctori de la pediatrie (unde făceam stagiu) atunci cand povesteau de recenta întâlnire cu Principesa Margareta. Şi de atunci nu am încetat să cred că Regele Mihai are şi o urmaşă pe măsură.

A fost apoi aprilie 1992, când mulţi au văzut limpede ca lumina zilei cine este Regele. Am putut admira ţinuta, vorba, serenitatea, francheţea. De atunci încoace nimic nu a putut să-mi mai zdruncine convingerea că Regele Mihai este punctul de echilibru şi reperul moral (cel puţin în materie de patriotism) de care avem nevoie.

De altfel, nici nu au mai fost ocazii care să ma facă să cred că republica ar fi viitorul luminos. Iar serviciul credincios al Principesei Margareta vreme de un sfert de veac ar trebui sa fie edificator şi pentru cei mai aprigi cârcotaşi.

Ceea ce admir la Regele Mihai se poate rezuma astfel: o credinţa fermă susţinută cu tenacitate, consecvenţă şi curaj. Rară combinaţie la un român. Dar Regele Mihai chiar e român. Unul dintre aceia, din ce în ce mai puţini, care cred în România.