Auteur : Dan Ghenea

Cămila perfectă


Patru învăţaţi calatoreau prin deşert cu o caravană. Seara stăteau în jurul focului şi povesteau. Toţi erau plini de admiraţie faţă de cămile. Le admirau puterea şi găseau că răbdarea lor umilă e aproape de neînţeles. « Haideţi să scriem despre acest animal sau să desenăm ceva care să laude şi să onoreze cămila » – spuse unul dintre ei. Spunând aceste cuvinte, luă un sul de pergament şi intră într-un cort luminat de o lampă cu ulei. După câteva minute, ieşi şi îşi arătă opera celor trei prieteni ai săi. Desenase o camilă care tocmai se ridicase din poziţia de odihnă. Cămila era atât de bine desenată, că ai fi putut crede că era vie. Următorul bărbat intră apoi în cort şi ieşi curând. Aducea o scurtă descriere a foloaselor pe care cămilele le aduc caravanei. Al treilea scrise un poem încântător. Al patrulea intră în cele din urmă în cort şi le interzise celorlalţi să îl deranjeze. Câteva ore mai târziu, focul se stinsese şi ceilalţi dormeau deja. Dar din cortul slab luminat mai venea încă zgomotul penelului scrijelind. A doua zi îl aşteptară la fel de zadarnic. La fel şi în ziua a treia şi a patra. Aidoma stâncilor care se închiseseră în urma lui Aladin, cortul îl ascundea pe cel de-al patrulea învăţat. În sfârşit, în ziua a cincea, intrarea cortului se deschise şi cel mai silitor dintre silitori ieşi afară, mort de oboseală, cu ochii încercănaţi şi obrajii slăbiţi. Bărbia îi era încadrată de o barbă aspră. Cu paşi osteniţi şi o faţă de parcă ar fi mâncat lămâi verzi, se apropie de ceilalţi. Aruncă obosit pe covor un mănunchi de pergamente. Pe exteriorul primului sul scrisese cu litere mari: CĂMILA  PERFECTĂ  SAU  CUM  AR  TREBUI  SĂ FIE  O  CĂMILĂ…

(în Nossrat Peseschkian – Poveşti orientale ca instrumente de psihoterapie)

Rondelurile Senei


Rondelul florilor de luna

Flori de lună ce s-agaţă / Schimbă apa în brocart; / Printre frunze prinde viaţă / Câte-un cântec de Mozart //

Spre Saint-Cloud, ce doarme-n faţă, / Val de val se duce spart; / Flori de lună ce s-agaţă / Schimbă apa în brocart. //

Peste-a Senei verde faţă / Dulci şi lungi fiori se-mpart, / Şi de ţărmi ce se răsfaţă, / Când corăbii de despart, / Flori de lună se agaţă. ///

Alexandru Macedonski. Poet. Simbolist, deci mânuitor de imagini. Simboliştii au stimulat mintea să ceară tot mai multe imagini. Poezia a devenit şi picturală şi muzicală. Si, aparent, mai accesibilă decat artele plastice nonfigurative sau muzica dodecafonică. A pierdut favorurile publicului atunci când a apărut hiperoferta de imagini; oamenii se duceau să-şi ia doza săptămânală la cinematograf, apoi puteau să stea acasa pentru doza zilnică la televizor, iar acum sunt continuu perfuzaţi cu produse multimedia.

Încerc să-mi imaginez cât timp ar dura pe ecran rondelul lui Macedonski. Într-un film gen « Anul trecut la Marienbad » ar fi repetat de două – trei ori şi poate ar prinde chiar genericul; in total vreo 2 minute. Intr-un film « romantic » de azi – o secvenţă de maxim 20 de secunde, iar Mozartul ar fi aproape sigur « Eine kleine Nachtmusik » (că doar e vorba despre noapte !).

Despre Rege


« Dacă veţi fi de acord […] că o ţară poate avea şi o altă vocaţie decât cea de băcănie en gros, […] ajungem să ne întrebăm ce chip ar avea un Stat care s-ar dori în primul rând umanist. […] Ar avea chip de om. » (Vladimir Volkoff – Despre Rege)

« Un om sincer, dar niciodată cinic, în ciuda a ceea ce a suferit, cu mâini pricepute, ureche muzicală, binecuvântat cu un curaj fizic şi moral persistent şi cu o adâncă credinţă. Faţa sa arată uneori unul dintre cele mai calde zâmbete pe care le-am cunoscut » (Ivor Porter, aviator american în al doilea Război Mondial, despre Regele Mihai).

Portretul Regelui, la toate vârstele. Portretul României la maturitate.

Ivor Porter l-a  întâlnit prima dată pe Regele Mihai  în după-amiaza zilei de 23 august 1944 şi a fost frapat de faptul că regele,  într-un moment atât de dramatic, s-a gândit să ordone în mod specific eliberarea a trei paraşutisti americani, pe care  îi considera a fi  în pericol  în acele momente. Deşi, în mod obiectiv, regele însuşi era în cel mai mare pericol. 

Sinceritate, curaj fizic şi moral, zâmbet cald – cum ar fi ca România să fie reprezentată de aceste trăsături regale?

Puteti citi mai mult despre 23 august si Regele Mihai pe dcnews.

Patetic vs. poetic


Trebuie sa recunosc: am fost tentat sa ma pozez cu Chip si Dale. Dupa o zi in care vezi, vezi si iar vezi, nu prea iti mai ramane timp sa gandesti sau sa visezi. La ce bun sa visezi? Minnie iti zambeste, vrajitoarele se ofera privirii in plina lumina, iar la sfarsit ai 20 de minute in care te scalzi in artificii.

Aristotel distinge doua forme ale sufletului rational: intelectul receptiv (patetikos) si intelectul activ/creator (poietikos). La Disneyland, intelectul patetic invadeaza toata mintea. Revarsarea imaginilor inunda creierul si il face impropriu pentru orice efort imaginativ.  

Poezia nu moare din cauza rationalizarii, moare prin hipertrofia acestui receptacul de imagini – intelectul patetic.

Papagalii Barcelonei


Unii spun ca papagalul e o specie invadatoare in Barcelona. Dar atunci ce fel de specie suntem noi, cei 2 milioane de turisti, in fiecare an ? Barcelona are in fiecare august mai putini localnici decat populatii migratoare (umane). 

 Unii sustin ca papagalii Barcelonei au inceput sa se inmulteasca in libertate de prin anii ’70 ai secolului XX. Nu cred. Columb a adus in 1493, la Barcelona, in fata primilor regi ai Spaniei, putin aur si multi papagali. Majestatile Lor Ferdinand de Aragon si Isabela de Castilia  au hotarat ca tarile in care cresc asemenea creaturi merita sa fie explorate in continuare.

Si au dat banii pentru a doua expeditie, mai multi decat aurul adus de Columb. Si au cerut papei sa le dea pamanturile unde cresc papagali. Si papa le-a cedat solemn acele pamanturi in anul urmator, la Tordesillas. Ad maiorem Dei gloriam.

Am banuiala ca multi dintre papagalii Barcelonei au radacini catalane mai vechi decat majoritatea locuitorilor umani actuali.

St. Guilhem din desertul noilor barbari


Joi dimineata am simtit maretia, dar si o anumita sacralitate a locului. V-am zis ca o sa revin la St. Guilhem-le-Desert. Si am revenit. Vineri dupa pranz. Citisem o multime de lucruri pasionante despre Guilhem, varul lui Charlemagne, in noaptea trecuta. Si ma reconectasem la acea stare de vraja din copilarie, cand ii citeam bunicii mele legende cavaleresti in timp ce ea baga painea in cuptor.

Vineri dupa-amiaza eram insa doar o particica din acest flux de oameni in miscare catre oriunde cu GPS si camere de filmat. Am mers incolonati spre abatie. Mi s-a parut clar ca Guilhem nu e acolo in weekend. Am facut cale intoarsa fara sa coboram din masina. Ca niste barbari carora le e putin rusine de victoria lor asupra cavalerului neinfrant in lupta si care a crezut ca se poate retrage in desert pentru a se elibera de zadarnicia oricarei lupte.

Nici o poza azi. Poate ar fi trebuit totusi sa fotografiez amatorii de senzatii care sareau de pe Pont du Diable.

Un irlandez în pustiu


Totul a inceput in gara din Montpellier, sub o ploaie marunta. Era aproape 11 noaptea si taxiurile albastre care ar fi trebuit sa ne duca la hotel nu se zareau. Luam primul taxi care apare. Soferul  nu are trasaturi meridionale. Vorbeste frantuzeste cu un accent care nu pare a fi american; il intreb daca e britanic. « I’m from Dublin », spune el, cu un zambet, si adauga ca locuieste de cativa ani in Montpellier. Nu tot timpul. Are o casa si intr-un loc pe care ne  sfatuieste sa-l vizitam daca vom inchiria o masina: St. Guilhem-le-Désert.

Urmarea e tot sub semnul intamplarii. Ieri plecasem spre  Carcassonne. Am ratat intrarea pe autostrada 9 si ne-am trezit pe A750, pe care GPS-ul (neactualizat) nu o vedea; am luat harta si am constatat ca prima iesire era la 26 de kilometri, dar si ca acea iesire era foarte aproape de St. Guilhem-le-Désert. Am decis sa schimbam planul si sa mergem acolo, lasand Carcassonne pentru a doua zi.  

Am ajuns aici.

Continuarea o veti afla maine, pentru ca mergem si azi tot la St. Guilhem. Intr-un loc plin de anglofoni nativi, care au ales sa repopuleze satele occitane.

Teatru de umbre la Avignon


Poate ca de vina era lumina apusului. Poate ca, dupa o iesire dificila din Marsilia, nu am avut timpul si dispozitia sa stabilesc un bun contact cu trecutul. Cert e ca am simtit ca zidul cetatii inchide ermetic orice comunicare intre umbrele si luminile Evului de Mijloc si umbrele noastre in lumina unui apus de la inceputul mileniului al treilea.

Île de l’Université


Île de la Cité e deja cucerita de turistii care vor sa se catere pe catedrala, Cartierul Latin invata sa vorbeasca japoneza, dar, incredibil, Sorbona rezista cu un aer in acelasi timp scolastic si boem. In libraria de filosofie mi s-a parut natural sa dau peste o culegere de prelegeri tinute de J.-P.  Chngeux la College de France (aflat in acelasi perimetru fermecat) – Du vrai, du beau, du bien (Despre adevar, despre frumos, despre bine). Am luat cartea si o sa mai vorbim despre asta (stiti ca ma pasioneaza frumosul-si-binele; cand scrie despre asta un fondator al neurostiintelor, cu atat mai bine). Jumatatea de ora din « insula » Sorbonei a compensat toate deziluziile pariziene.

Edison la Eiffel


Noi eram in partea  de tropaiala si de blitzuiala; ei discuta intr-un timp in care inca se credea ca stiinta ne va elibera, iar fericirea e mai aproape cu fiecare calcul ingineresc bine facut.