Auteur : Dan Ghenea

Muncă si iubire

· 13 commentaires ·

Cum disting intre supramunca de dragul muncii si supramunca din necesitate?
Cei din prima categorie adopta ideea ca implinirea inseamna capacitatea de a te pune in valoare cat mai bine pe piata muncii, de a lucra din ce in ce mai mult. Insa, reusind acest lucru, creez conditii pentru aparitia problemelor in relatiile personale, care ajung sa fie redefinite de valorile profesionale. Amplificam munca pentru a uita de unele dorinte profunde, care vin de departe, din matricea psihica modelata in copilarie. Business-urile devin surogate de familii. As aminti ca una dintre intuitiile lui Freud, care si-au probat valabilitatea, a fost ca multumirea, implinirea sinelui inseamna doua lucruri: a munci bine si a iubi bine. Munca si iubirea puse in categorii separate, dar pe acelasi plan. Ei bine, acestea doua au ajuns  sa se amestece, in sensul ca astazi se vorbeste, intr-un sens din ce in ce mai literal, de iubirea de profesie, chiar cu conotatii sexuale. Placerea pe care o extrag din munca ajunge sa inlocuiasca orice alte categorii de placeri. Chiar si relatiile intime sunt uneori o consecinta a succesului profesional (trebuie sa te afisezi cu o persoana de succes, cu o anumita notorietate, pentru a-ti demonstra propriul succes, de exemplu). Sunt tentatii perene, pe care ideologia actuala le ridica de la rangul de anecdotica la rangul de ideal de viata.

Ritmul acesta de viata este artificial. N-as pune binele exclusiv de partea naturalului si raul de partea artificialului. In fond, orice cultura este un artificiu. Problema e doar daca suntem cu adevarat constienti de alegerile pe care le facem.

Fiecare pentru el

· 2 commentaires ·

Vreţi să dăm nişte nume pompoase pentru câteva modalitati în care poate fi întreruptă sau blocată comunicarea? Iată 6 astfel de nume:

  • Desensibilizarea – oamenii îi ascultă pe ceilalţi superficial, evită contactul
  • Proiecţia – se fac presupuneri despre ceilalţi fără a fi verificate
  • Introiecţia – soluţia este impusă celorlalţi
  • Retroflecţia – fiecare pentru el
  • Deflecţia – se trece la un alt subiect pentru a evita un contact strâns
  • Confluenţa – neglijarea diferenţelor şi saltul în concluzii

Chiar dacă par abstracte, le simţim prea des pe pielea noastra în concretul (ne)întâlnirilor cotidiene. Mi se pare mie?

Căutarea fericirii

· Laisser un commentaire ·

« We hold these truths to be self-evident, that all men are created equal, that they are endowed by their Creator with certain unalienable Rights, that among these are Life, Liberty and the pursuit of Happiness. — That to secure these rights, Governments are instituted among Men, deriving their just powers from the consent of the governed, — That whenever any Form of Government becomes destructive of these ends, it is the Right of the People to alter or to abolish it, and to institute new Government, laying its foundation on such principles and organizing its powers in such form, as to them shall seem most likely to effect their Safety and Happiness. » (IN CONGRESS, JULY 4, 1776 – The unanimous Declaration of the thirteen united States of America)

In mod surprinzator, documentul fondator al primei republici democratice a lumii moderne vorbeste despre fericire. De fapt, nu chiar despre fericire, ci despre cautarea acesteia (« pursuit of Happiness »); si nu despre asigurarea fericirii, ci despre « organizarea puterilor guvernarii astfel incat ele sa para apte sa influenteze [pozitiv] Fericirea si Siguranta [cetatenilor] ».

Asadar, dreptul la cautarea fericirii este inscris printre drepturile naturale ale omului de catre parintii fondatori ai Statelor Unite. Exista multe traduceri grabite care propun varianta « dreptul la fericire »; asta ar presupune o obligatie a celorlalti de a-mi garanta fericirea (un drept nu face doi bani daca altii nu sunt obligati sa mi-l respecte); nu se poate impune vreodata o asemenea obligatie – ar fi o atingere grava adusa libertatii fiecaruia. In schimb, obligatia generala de a nu impiedica si chiar de a favoriza cautarea fericirii este o conditie realista, care optimizeaza raportul libertatii cu egalitatea (vazuta ca egalitate de sanse).

Nu avem un drept la fericire. Vrem doar sa fim lasati sa o cautam.

Matematica nu e ştiinţă

· 4 commentaires ·

În vremea noastră orice formă de cunoaştere e privită că fiind mai credibilă dacă poate aduce in sprijinul tezelor sale argumente matematice. In consecinţă statutul cel mai înalt în rândul ştiinţelor tind să îl aibă cele considerate reale, exacte, cu un grad înalt de matematizare. În această perspectivă, matematica e adesea încoronată ca regină a cunoaşterii, a ştiinţei.

Nu a fost întotdeauna aşa. Vă propun spre reflecţie câteva raţionamente ale gânditorului renascentist Giovanni Pico de la Mirandola, AD 1486.

« 1. Matematicile nu sunt ştiinţe adevărate. 2. Dacă fericirea este în desăvârşirea speculativă, matematicile nu ajută la dobândirea fericirii. 3. Matematicile nu sunt ştiinţe, pornind de la sine, ci doar în măsura în care sunt o cale de cercetare pentru alte ştiinţe. » (Raţionamente despre matematici, în număr de 85, conform propriilor opinii)

Ştiu să-mi citesc emoţiile?

· Laisser un commentaire ·

1. Uneori nu prea imi inteleg reactiile.

2. Sub puterea unei emotii, adesea actionez impotriva propriilor interese.

3. E usor sa ma faci sa ma simt vinovat.

4. Ma incred in mare masura in intuitie pentru a lua decizii.

5. Ma impac cu ideea ca nu pot intelege totul, in legatura cu mine sau cu altii.

6. Incerc sa nu ratez savurarea micilor bucurii ale vietii.

 7. Mi se intampla adesea sa fiu trist fara sa stiu de ce.

 8. In viata de zi cu zi, emotiile mele ma stanjenesc adesea

9. Daca ma enerveaza ceva, nu zic nimic mult timp, apoi explodez.

10. Cand sunt in toane proaste, ii bruschez pe toti cei din jur.

11. Adesea imi trebuie ceva timp ca sa-mi dau seama ca m-am enervat.

12. Emotiile mele pot sa ma imbolnaveasca fizic.

 13. Mi-e greu sa accept criticile, chiar daca sunt fondate si constructive.

14. La filme rad sau plang usor, si imi place asta.

Marcati la fiecare afirmatie acordul sau dezacordul, astfel: « de acord », « mai degraba de acord », « mai degraba nu sunt de acord » « nu sunt de acord »

Mergeti apoi la cheia 3

Despre « citirea » emotiilor si aici

Toate poveştile au final fericit

· Laisser un commentaire ·

Camus spunea că trebuie să alegi: să trăieşti sau să povesteşti. E o formulare ori-ori tipică pentru timpurile noastre. De foarte multe ori nevoia de psihoterapie e o nevoie de poveste. Nevoia de a reînvăţa să trăieşti şi să povesteşti. Cum?

  1. Descoperă care e povestea ta, nu rolul tău; poti juca multe roluri, dar ele trebuie să intre intr-o singură poveste; rolurile şi măştile se schimbă, dar nu lăsa sa intre personaje din poveşti diferite.
  2. Povestea e mai importantă decât succesul într-un anumit rol; de fapt succesul se dovedeşte a fi un castel de nisip dacă nu conţine  o poveste esenţială ca structură de rezistenţă.
  3. Toate poveştile au final fericit, nefericire e doar refuzul poveştii. De ce refuzăm povestea? Pentru că ne e frică de probele iniţiatice; cei mai mulţi dintre eroii de poveste eşuează de două, de trei sau chiar de nouă ori înainte de a reuşi. Aproape întotdeauna reusesc ajutaţi de iraţional; eşecul şi iraţionalul sunt dureri prea greu de suportat pentru moderni.

Sarajevo: Sfârşitul Europei de Mijloc

· 1 commentaire ·

28 iunie 1914: Franz Ferdinand, Arhiduce de Austria este împuşcat mortal la Sarajevo. A urmat primul razboi mondial. Apoi al doilea. Apoi Cortina de Fier. Si din nou la Sarajevo, in anii ’90, pentru actul al IV-lea al unei tragedii: Europa Natiunilor.

Mostenitorul tronului austro-ungar e prezentat in treacat in istorie ca pretext pentru izbucnirea razboiului. Istoria nu se scrie cu « ce-ar fi fost daca ».  Si totusi… Arhiducele de Austria era un sustinator al proiectului de federalizare a imperiului propus de românul Aurel Popovici.

In Die Vereinigten Staaten von Gross-Österreich (Statele Unite ale Austriei Mari), publicata in 1906, Popovici propunea o federatie de 15 state nationale. In jurul lui   Franz Ferdinand se formase asa-numitul Cerc de la Belvedere, un grup de reformisti in care Aurel Popovici este inclus incepand cu 1905.

In 1912, planul lui Popovici este luat ca baza pentru a elabora un proiect de guvernare, in contextul in care succesiunea la tron parea foarte apropiata – starea sanatatii imparatului nu era tocmai buna si oricum avea deja 8o de ani.

In mai 1914, vizita la Sarajevo a printului mostenitor era pe punctul de a fi contramandata pentru ca Franz Josef era grav bolnav. Franz Josef isi revine, vizita are loc, iar Franz Ferdinand este asasinat. Incepe razboiul mondial si se sfarseste visul unei Europe de Mijloc ca loc al unitatii in diversitate.

Aurel Popovici moare la Geneva in februarie 1917, exact in momentul cand in Rusia era pe punctul sa izbucneasca revolutia. Vladimir Ulianov (mai cunoscut sub numele de Lenin) pleaca din Geneva.

Familii fericite

· 9 commentaires ·

Zinker (In Search of Good Form – Gestalt Therapy with Couples and Families, 1998) enumera urmatoarele atribute ale întâlnirilor din familiile fericite:

  • Oamenii se ascultă unii pe alţii
  • Au propriile idei şi sentimente
  • Schimbă idei astfel încât să se ajungă la cea mai convenabilă soluţie
  • Mai degrabă pun întrebări decât să facă presupuneri
  • Acceptă diferenţele fără teamă
  • Se adaptează unul la celălalt
  • Se luptă pentru ceea ce consideră a fi corect şi bun
  • Încep, dezvoltă şi încheie o discuţie, apoi trec mai departe
  • Împărtăşesc dureri, curiozităţi, regrete, tandreţe, dorinţe şi nevoi diverse
  • Învaţă să accepte cu recunoştinţă un da şi fără resentimente un nu
  • Trec de la o experienţă la alta (nu rămân fixaţi)
  • Renunţă să vrea un lucru pentru care nu există şanse de realizare
  • Nu se iau prea în serios
  • Se influenţează reciproc
  • Sprijină interesele şi proiectele celuilalt
  • Arată mândrie sau compasiune pentru reuşitele sau eşecurile celorlalţi
  • Respectă spaţiul intim al celuilalt, dar nu stau deoparte atunci când acesta se retrage în suferinţa  sa
  • Tolerează idei noi şi stranii şi visează  împreună

Udă-ţi plantele !

· 2 commentaires ·

« Urmează-ţi destinul, / Udă-ţi plantele, / Iubeşte-ţi trandafirii. / Restul e umbră / De la copaci străini. » (Ricardo Reis – Jucătorii de şah)

The King’s Speech

· 5 commentaires ·

Exista mai multe filme americane care au ca intriga abdicarea lui Eduard al VIII-lea din cauza opozitiei guvernului britanic la proiectata casatorie cu Wallis Simpson, o americanca divortata. Subiect suculent fie pentru a pune in scena un print progresist in lupta cu conservatorismul si ipocrizia, fie tensiunea dintre ratiunea de stat si ratiunile inimii; in filmele pe care le-am vazut, Albert, fratele mai mic, aparea intr-un rol sters, doar pentru a contrasta cu inteligenta, dezinvoltura si charisma mostenitorului tronului. Din punctul de vedere al intrigii, The King’s Speech este la fel de schematic, propunand o imagine in oglinda: Eduard este superficial, egocentric si iresponsabil, Wallis e o scorpie, Albert este un frate devotat si intelegator. Scenaristii recunosc faptul ca au marit tensiunea dramatica prin alterarea cronologiei – scena din catedrala, in seara dinaintea incoronarii, nu a avut loc, pentru ca imbunatatirea vorbirii printului Albert (viitorul George al VI-lea) incepuse deja cu un deceniu in urma (Albert vorbise cursiv in 1927, la deschiderea Parlamentului Australiei – tara de unde venea terapeutul sau, Lionel Logue!). Si totusi… Filmul se joaca magistral in intalnirea dintre cei doi barbati atipici pentru timpul lor – printul care nu putea sa-si joace rolul si actorul ratat care isi gasise vocatia in a-i ajuta pe altii sa-si recapete cuvintele. Dialogul est plin si imprevizibil (cu atat mai remarcabil pe fundalul unei scheme previzibile a actiunii), iar jocul actorilor (Colin Firth si Geoffrey Rush), captivant si angajant.

Pentru mine a mai evocat un exemplu pe care, intamplator, il citisem cu cateva luni inainte. Regele Henric al II-lea al Angliei o ia in casatorie, in 1141, pe Alienor de Aquitania. De fapt, e invers: Alienor, 27 de ani, cea mai bogata mostenitoare din Europa, recent divortata de regele Frantei (la cererea ei (!), papa a anulat o casatorie in care nascuse deja 2 copii) il alege pe tanarul Henric, 19 ani, sa-i fie sot. 15 ani mai tarziu, cei 2 au 4 copii si traiesc 9 luni pe an separat: el la Londra, ea la Angouleme. Prezumtivul print mostenitor era impreuna cu tatal, ceilalti impreuna cu mama. Printul mostenitor nu vorbeste aproape deloc; cand vorbeste, se balbaie. Intra in scena un « terapeut » neconventional – arhiepiscopul de Canterbury, viitorul sfânt Thomas Beckett, la acea vreme prieten din tinerete al regelui. Regele i-l da pe fiul sau in grija, sa creasca in casa lui (obiceiul timpului era intr-adevar, ca fiii de regi sa creasca o vreme in casa unui mare nobil); dupa un timp, printul vorbeste fluent si incepe sa-l considere pe Beckett adevaratul sau tata. Nu toate povestile se termina cu bine – printul va muri inainte de a ajunge rege, Thomas Beckett va muri ucis in catedrala din ordinul regelui pentru ca nu a vrut sa subordoneze Biserica Catolica a Angliei puterii regale, ceilalti trei fii se vor lupta impotriva tatalui lor si apoi intre ei. Similaritatea intre cele doua povesti, la 8 secole diferenta: tata dominator, mama distanta, terapie axata pe substratul emotional si abia apoi pe tehnica pronuntarii.

Iarasi am vorbit mai mult despre istorie decat despre film. Filmul e bun pentru ca ma provoaca la gandire.