Auteur : Dan Ghenea

Jocul de-a vacanta

· 3 commentaires ·

Imi pare ca tot mai putini oameni se deconecteaza in vacanta. Si nu vorbesc aici despre cei care folosesc vacanta doar pentru a mari timpul de conectare in retea; am mai scris despre dependenta de internet, boala continua sa se extinda, dar nu e singura. E vorba despre vacanta in care “trebuie neaparat sa vezi …”, sau “nu trebuie sa ratezi…”. In loc să ne jucam in vacanta, ne jucam de-a vacanta.

Povestea începe deja undeva prin martie – aprilie, când căutăm pe net poze cu locuri ideale de vacanta; multe dintre aceste imagini vor popula şi mailul colegilor de serviciu; petrecem astfel uneori 10 minute, alteori 2 ore pe zi, închipuindu-ne ca viata e în alta parte şi visand la vacante de vis.

In etapa uramatoare cautam oferte pe net; toata industria viselor de vacanta ne pune la dispozitie lumea in pachete concentrate: Parisul in 4 zile, India in 12. Terra la picioarele noastre in terabiti de poze prelucrate cu programe din ce in ce mai creative.

Dupa alegerea  dulce-amara  a locului unde voi merge nu-mi mai ramane decat sa supravietuiesc lunii dinaintea concediului, in care mi se pare ca nu voi reusi niciodata sa las treburile zilnice in regula pentru a putea sa intrerup lucrul doua lungi saptamani. Si, evident, nu ajung sa spun: gata, totul e OK. Si la asta s-au gandit organizatorii vacantei mele: chiar si in varf de munte pot fi ajuns de mesaje “urgente”.

Ajuns la locul de vis, iau camera si incep sa fixez in memorie (memoria aparatului, bineinteles!)  acele momente pretioase. Intors acasa, aceste imagini imi vor dovedi ca am fost in vacanta.

Dar nu dureaza mult. Doar in septembrie aratam prietenilor pe unde am fost in vacanta de vara. Pentru ca din octombrie incep sa curga imaginile despre locuri de vis pentru vacanta de iarna. Viata frumoasa fuge iarasi in alta parte.

Inainte de a ne lansa in selectia de oferte sa ne amintim ca frumusetea e in ochiul celui care priveste si ca singurul timp real al placerii este prezentul; pentru a gusta din plin vacanta e nevoie de exercitiul placerii: cel putin o ora pe zi, o zi pe saptamana, o luna pe an. Si nu uitati ca exersarea nu poate avea loc decat in spatiul real, nu in cel virtual.

Libertatea de a alege

· 1 commentaire ·

Libertatea are sens doar ca libertate de a alege. Cand alegi intreaba-te mai intai la ce renunti si abia apoi ce ai putea castiga; renuntarea este imediata, recompensa e conditionata si virtuala. Daca asum pe deplin pierderea pot sa vad succesul sau esecul, in mod egal, ca oportunitati de invatare si de noi alegeri. Daca nu, succesul va deveni o conditie de supravietuire, iar esecul o catastrofa. Si intr-o varianta si in cealalta, capacitatea mea de a invata din experienta e drastic limitata.

Arta iubirii si contrafacerile

· 6 commentaires ·

Frica de singurătate generează multe dintre actiunile noastre. Primăvara, unul dintre răspunsurile la aceasta anxietate, este căutarea iubirii. Nu e surprinzător că suntem interesati de diferite „arte ale iubirii”. De multe ori nu suntem însă atenti la ceea ce presupune însusirea unei arte: o lungă ucenicie. Capacitatea de a iubi este formată în cea mai mare măsură prin învătare si nu e ceva care creste de la sine în noi sau poate fi culeasa în grabă de pe marginea drumului.  Spunem adesea „noroc în dragoste”, ca si cum dragostea ar fi ceva care dă peste noi rar si din întâmplare; confundăm însă iubirea cu îndrăgostirea si apoi cădem în capcana de a încerca să mentinem starea de îndrăgostire în loc să ne construim iubirea. Cei patru piloni ai unei asemenea constructii sunt grija fată de celălalt, responsabilitatea, respectul si cunoasterea.  Prea adesea suntem neatenti tocmai cu cei pe care spunem că îi iubim; vorbesc si mă comport neglijent spunându-mi că sotia stie că o iubesc; dar esenta iubirii e să muncesti în fiecare zi pentru ca ea să crească, să ai grijă de persoana iubită. Nu e doar o metaforă; o puteti vedea întrupată intr-un copil care creste. Capacitatea de a iubi se învată si presupune depăsirea unor obstacole. Pentru cel ce a deprins arta iubirii, toata munca necesară pentru a tine iubirea e usoară. Cel care vrea o cale mai scurtă se alege cu o contrafacere, o copie palidă a ceea ce ar fi putut fi iubire. Si atunci să nu spună că iubirea e trecătoare.

Cum polemizăm?

· 1 commentaire ·

Dau peste o veche scrisoare neexpediată revistei Idei in dialog, exprimând o opinie in legatură cu articolul Cum polemizăm?, scris de domnul Patapievici. Nu am mai trimis-o pentru că revista nu dialoga cu cititorii (!)

Polemica este un razboi în care se folosesc idei. Polemistul este un polemarh pe un teatru de război ideatic. Nu cred că regulile Oxford , citate de dumneavoastră, au fost respectate vreodată într-o polemică adevărată. […] Regulile Oxford îmi par a fi o încercare de negare sau reprimare a unei realităti psihologice doar pentru a menţine  iluzia sedativă asupra puterii unei raţiuni detasate de agresivitate si emoţionalitate. Cea mai utopica dintre aceste reguli pare a fi cea care se refera la interzicerea discutiei asupra trecutului adversarului ; credibilitatea martorilor este un element de care tin cont instantele ordinare si nu vad de ce nu ar conta credibilitatea emitatorului unei opinii (mai ales ca in majoritatea cazurilor argumentele nu pot fi verificate pe loc si nemijlocit). Daca stau bine si ma gandesc, interdictia mentionata este de-a dreptul nociva pentru sanatatea discutiei.

Cred ca tot ce putem face pentru civilizarea polemicii este sa stabilim limite, sa definim codul social acceptabil de exprimare a emotiilor legate de o diferenta de opinii.

Iata cum ar putea arata, din aceasta perspectiva, codul Oxford revizuit:

  1. In orice polemica se va incerca definirea mai clara a problemei prin schimbul de idei (relevanta ideilor nu se poate judeca inainte de a ajunge la o minima definire bilaterala a problemei in discutie)
  2. Partile pot folosi drept argument orice propozitie pe care o considera relevanta in ce priveste problema in discutie
  3. Partile au dreptul sa invoce credibilitatea adversarului daca pot proba ca exista un risc semnificativ de argumentatie fraudulosa
  4. Partile au dreptul sa puna in discutie motivele care determina atitudinea ideatica a adversarului in masura in care acestea sunt relevante pentru a identifica un camp de solutii al problemei in discutie
  5. Argumentele invocate intr-o polemica sunt intotdeauna influentate si de mediul social al persoanei ; in consecinta, contextualizarea argumentelor adversarului prin invocarea scolii de gandire, a organizatiei profesionale, a partidului politic din care acesta face parte pot fi relevante ; vor fi considerate insa neregulamentare etichetarile peiorative. Intr-o polemica nu poti avea decat dreptatea pe care ti-o acorda celalalt.

Ne place sau nu, ni se pare elegant sau nu, polemica implica si renegocierea statutului celor implicati in aceasta confruntare, indiferent cat de civilizata ar fi. Ceea ce mi-ar placea sa vad ar fi nu o polemica sterilizata ci una care largeste campul optiunilor si pentru invinsi si pentru invingatori.

In fine, utopia ideilor care pot fi complet separate de purtatorul lor uman are o lunga istorie si are un viitor asigurat printre filosofi (la care defensa numita de psihoterapeuti rationalizare are o larga raspandire).

Cred ca m-am grabit cand am spus ca nu stiu o polemica in care sa fi fost respectat (avant la lettre !) codul oxfordian; s-ar putea ca in Faptele Apostolilor sa fie sugerat un astfel de caz: atenienii fata in fata cu Pavel. Pacat doar ca nu au continuat dezbaterea cand miza devenise cu adevarat importanta !

7 sfaturi pentru 7 zile

· Laisser un commentaire ·

 Lunea albastră  1. Nu sări peste micul dejun Marţi cel Roşu 2. Fă mişcare Miercuri cel de mijloc 3. Negociază-ţi realist agenda Joia cu fulgere 4. Invaţă sa te deconectezi Vinerea verde 5. Invaţă sa iţi exprimi emoţiile Sâmbăta aurie 6. Acordă-ţi o oră de plăcere Duminica pastelată 7. Zâmbeşte … Mâine e o altă zi!

Gut feeling

· 3 commentaires ·

 » In ceea ce priveste gut feeling-ul antreprenorial, teoreticienii fenomenului antreprenorial se impart in cei care cred si cei care nu cred in gut feeling. » (Marius Ghenea, Antreprenoriat – drumul de la idei catre oportunitati si succes in afaceri, o carte de de pionierat, cu mari sanse de a deveni o carte de referinta).

Nefiind un teoretician al fenomenului antreprenorial imi permit sa ma plasez intr-o a treia tabara: cred ca gut feelingul exista, dar nu e ce pare a fi; nu este o alternativa la decizia rationala ci parte a procesului de optimizare a deciziei rationale.

« Nu as fi crezut niciodata asa ceva, daca nu mi s-ar fi intamplat si mie de cateva ori, in experienta mea antreprenoriala. Concret, in momente in care deciziile rationale ar fi fost altele, am primit acest impuls in zona stomacului, care mi-a spus sa fac altceva decat mi-ar fi dictat o analiza rationala » (ibid.)

Cercetarile neurofiziologice popularizate de Antonio Damasio (altminteri un eminent neurolog), in Eroarea lui Descartes (Humanitas, 2005), pun in evidenta ca:

1. Strategia pur rationala poate fi observata doar la pacienti cu leziuni prefrontale; in cel mai bun caz, acestora le trebuie un timp nerezonabil de lung pentru a lua decizii, in cel mai rau caz nu reusesc sa ia nici o decizie.

2. Inainte de a lua orice decizie, ne imaginam diferite scenarii; imaginea, oricat de fugitiva, a unui rezultat viitor va declansa o senzatie viscerala (Damasio prezinta demonstratii elegante al faptului ca gandirea nu este un fenomen limitat la creier ci este incorporata)

3. Aceste senzatii viscerale functioneaza ca marker somatic (= stare a corpului care avertizeaza asupra rezultatului previzibil al unei actiuni in raport cu experiente somatice anterioare )

4. Markerul somatic negativ micsoreaza numarul de variante pentru analiza rationala prin eliminarea variantelor marcate; markerul pozitiv creeaza un avantaj comparativ semnificativ pentru variantele asociate cu un rezultat pozitiv.

5. Markerii somatici nu sunt innascuti. Ei depind de evolutia biologica si culturala a persoanei respective.

Ar fi un subiect fecund de cercetare o colectie mai ampla de mostre de gandire cu « al doilea creier » (este unul dintre numele sistemului digestiv – termenul nefiind nici pe departe doar o licenta poetica).

Fidelitate

· 8 commentaires ·

Fidelitatea este unul dintre comportamentele codificate exclusiv cultural ale acestui biped fara pene  numit Homo sapiens. Dar mai are relevanţă o discuţie despre fidelitate într-o lume care nu mai crede în ea? Are. Mai ales pentru postmodernul care pretuieşte libertatea şi autenticitatea mai presus de orice. Şi tinde sa uite ca orice libertate a mea are valoare exact în măsura în care celălalt îşi asumă obligaţia de a-mi recunoaşte şi proteja această libertate. Fidelitatea are doua feţe: este libertatea de a alege un anumit angajament, dar este şi datoria de a-l respecta necondiţionat. Suntem foarte des infideli; pentru că ne place senzaţia de putere pe care o dă anunţarea unei implicări nelimitate, dar nu mai e tot atat de placut sa accepţi limitările pe care un asemenea contract le creează zi după zi, an după an. Asta cred ca este valoarea fidelităţii: da măsura omului aflat în relaţie nu cu omenirea abstractă ci cu un alt om concret. lar cine începe prin a nu suporta prea mult timp un asemenea om concret nu ajunge să stie mare lucru despre el insusi.

Dar, la urma urmei, întoarcerea la Penelopa nu a fost sfârşitul aventurii? Nu aventura este sarea şi piperul vieţii? Poate, dar fără destinaţie aventura nu e oare doar un şir de întamplări?

Deşi ne place comoditatea de a cumpara din supermarket, cred ca putini ar fi satisfacuti de o viata ca o plimbare prin supermarket.

Jocuri periculoase

· Laisser un commentaire ·

Mi-e din ce in ce mai greu sa urmaresc un meci de fotbal transmis la televizor pentru ca mai mult de jumatate din comentariu se refera la fotbal ca afacere: salarii, cumparari si vanzari de jucatori, negocieri, competitie pentru supravietuire. Nici restul comentariului „sportiv” nu suna prea bine: auzim de „faulturi tactice” sau chiar despre „faulturi inteligente”. Totul dominat de logica rezultatului; am auzit un comentator spunand ca si-ar dori ca echipa Romaniei  sa joace urat, dar sa castige.

Transformarea jocurilor sportive in afaceri arata ca nu prea mai stim sa ne jucam? Raspunsul nu e chiar simplu; exista si un proces simetric: transformarea afacerilor in joc competitiv. Si asa cum la fotbal jucatorului i se spune ca e in interesul echipei  sa incalce regulile punand o piedica (fiindca analiza manageriala a situatiei a aratat ca un cartonas galben e mai putin costisitor decat un gol primit), exista pe piata tot felul de ghiduri care invata potentialul angajat sa ghiceasca raspunsurile dorite de un posibil angajator si cum sa fenteze eventualele teste. Cand citesc anunturile de slujbe am o alta surpriza: si angajatorii au intrat in logica „noi suntem echipa de succes a momentului si deschidem sezonul de transferuri spectaculoase”.

Se pare deci ca ne jucam mai mult, dar intr-un mod care seamana mai mult cu dependenta de joc decat cu jocul ca libertate a mintii si respect al celuilalt prin contributia la un joc frumos (fair play).

Nous, logos, psyche

· 1 commentaire ·

Recent Asociatia Psihiatrica Americana a prezentat oficial draftul preliminar al DSM – V (Manualul Diagnostic si Statistic al Tulburarilor Mintale). In mai 2013, cand va fi publicat, se vor incheia 13 ani de lucru la acest manual; s-au batut muntii in capete si a iesit un soricel – marile schimbari anuntate nu s-au mai produs. DSM ramane aceeasi carte de bucate: practica, eclectica, ateoretica; marele ei avantaj e ca permite comunicarea intr-un limbaj simplu si care poate fi invatat repede. Imi doresc mai mult de-atat. Mi-a trecut prin minte ideea unui sistem de clasificare care sa porneasca de la tripartitia antica a mintii: nous, logos, psyche. Un sitem cu 7 categorii ar putea fi destul de specific pentru tulburarile mintale cunoscute. Ar suna cam asa: tulburari noetice, tulburari logotice, tulburari psihotice, tulburari logonoetice, tulburari psihologotice, tulburari psihonoetice,  tulburari psihologonoetice. O sa revin cu un articol mai detaliat pe tema asta.

Competenta vs cunoastere

· Laisser un commentaire ·

Unei persoane care poate intelege anumite rafinamente, francezii i-au spus candva, in secolul razboaielor galante, « connaisseur ». Azi putem citi tot mai des cuvantul competent , in expresii si contexte care arata clar provenienta din engleza americana; totul se masoara in competente; poti intalni relativ usor chiar si formula « amant competent ».

Competenta fiind foarte cautata pe piata, era desigur inevitabil sa apara in vanzare si produse de tipul « cum sa devii competent intr-un domeniu in X zile  » (unde X < 10, in majoritatea cazurilor).

Culmea e ca de la un asemenea curs chiar iesi cu impresia ca ai progresat foarte mult. In urmatoareale doua luni constati ca trei sferturi din ceea ce credeai ca ai invatat se dovedeste a fi inaplicabil. Doua par a fi obstacolele: situatiile cu care te confrunti nu se lasa usor identificate dupa schema de curs colorata in 3 – 5 culori, si, mai ales, se pare ca in toate momentele importante nu ai timp sau dispozitie sa-ti amintesti rezolvarile sclipitoare pe care tocmai le-ai aflat la acest curs.

Poate ca nu intamplator cunoasterea de sine contine inca termenul cunoastere, inclusiv in engleza, in timp ce competenta a invadat deja multe alte expresii care contineau cuvantul cunoastere. Cunoasterea de sine nu este inca algoritmizata.