« Intr-o lume in care toate sunt permise, am uitat sa alegem si sa cautam binele. Intr-o lume in care pozitia sociala si puterea se traduc in abuzuri, am uitat ca abtinerea este semn de putere mai mare. Intr-o lume in care noua gandire amesteca ierarhia fiintelor si ridica animalele (si plantele, dupa unele guri) la nivelul persoanei, singur omul ramane depersonalizat, saracit, abandonat. »
(reprodus de pe blogul creeazalumea)
Podul Vechi (Stari Most) din Mostar e un simbol al reconcilierii şi reconstrucţiei în Bosnia şi Herţegovina, după un război civil devastator. Podul a fost distrus de artileria croată în 1993 şi reconstruit în 2004., fiind inclus în patrimoniul mondial UNESCO. Pozele pe care le văzusem înainte caută unghiuri care să sublinieze un soi de măreţie. Mie mi se pare că privirea de aproape dezvăluie invitaţia la o convivialitate cordială şi serenă. 
O carte răsfoită într-o librărie mi-a adus aminte de Kurt Vonnegut. Un prieten virtual din prima tinereţe.
“Everything is nothing, with a twist.” (Orice este nimic, cu gust de ceva)
(Kurt Vonnegut – Abatorul cinci)
“We are what we pretend to be, so we must be careful about what we pretend to be.” (Suntem ceea ce pretindem că suntem, aşa că trebuie să fim atenţi la ce pretindem că suntem)
“There are plenty of good reasons for fighting…but no good reason to ever hate without reservation, to imagine that God Almighty hates with you, too. Where’s evil? It’s that large part of every man that wants to hate without limit, that wants to hate with God on its side. (Sunt o mulţime de motive pentru a te bate … dar niciun bun motiv pentru a urî vreodată făra rezerve, să-ţi imaginezi că însuşi Dumnezeu Atotputernicul urăşte împreună cu tine. Unde este răul? E acea mare parte din fiecare om care vrea să urască fără limită, care vrea să urască avându-l pe Dumnezeu în tabăra sa.)
(Kurt Vonnegut – Mama noapte)
Mi se pare o definiţie magistrală a răului. Care se potriveşte bine cu fraza care mi-a sărit azi în ochi:
« Nu există nici un motiv ca binele să nu poată învinge răul, cu condiţia ca îngerii să se organizeze aşa cum o face mafia. »
E din ultima carte a lui Kurt Vonnegut, Un om fără de ţară (A Man Without a Country, 2005), un fel de testament vesel al autorului, care s-a dus să vada cum sunt organizaţi îngerii în aprilie 2007.
Văd că dacismul are din ce în ce mai multă trecere. Ar fi bine dacă ar fi un curent cultural (aşa cum a fost el ilustrat în perioada interbelică de Lucian Blaga şi Mircea Eliade, de exemplu), dar fanii lui Burebista propun în mod serios să punem lupul dacic pe steag şi să proclamăm Republica Dacia.
Se pare că orice diversiune e bună când e vorba să nu revină stema regală la locul ei. Între timp, pe stema republicii au apărut tot felul de aberaţii (chiar azi am mai observat cu stupoare una – am mentionat-o aici).
Lup dacic ne mai trebuie, că sat fără câini suntem!
(NB: câinele apare pe scutul familiei de Hohenzollern)
Dimineaţa am stat si am cugetat în grădină. Roşiile si ceapa stăteau exact ca in gradina de la Piatra, iar bolta de viţă şi florile îmi aminteau de Arceşti. În atmosfera astfel creată, chiar si Dubrovnikul de pe dealuri îmi pare că seamănă puţin cu Slatina. Balcanitatea ajunge din plin şi aici. O balcanitate solară, vitală şi în acelaşi timp contemplativă.
A fost ziua frontierelor. Graniţele create la tot pasul de acel incredibil război de 10 ani din fosta Iugoslavie de la sfârşitul secolului XX.
Am mers de-a lungul coastei adriatice vreo oră si am trecut în Bosnia si Herţegovina, în zona Neum. După 5 minute părăseam teritoriul bosniac şi reintram în Croaţia. Zona Neum, unica ieşire la mare a statului bosniac, are o deschidere de doar 4,5 km, separând regiunea Dubrovnik de restul Croaţiei. După încă o jumatate de oră intram din nou în Bosnia şi Herţegovina şi ne îndreptam spre Mostar.
Am găsit mai demult la Sf. Simeon Noul Teolog o descriere a inconştientului care era analogă conceptului freudian de inconştient. Nimic nou sub soare.
Azi, fiind ziua de Sf. Ion, am citit câte ceva din Ioan Cassian (360 – 435), întemeietorul monahismului occidental (dar care s-ar putea sa fi fost din Scythia Minor – Dobrogea de azi). Redau mai jos fragmente din capitolul Despre întristare din scrisoarea către episcopul Castor, intitulată Despre cele opt gânduri ale răutaţii. De remarcat că în literatura creştină multi termeni sunt duali; există o întristare « bună » (pe care azi am numi-o tristeţe normală) şi o întristare « rea ». Asemănarea celei din urma cu conceptul actual de depresie se poate vedea in citatele care urmează.
« […]Scurt vorbind, întristarea tulbură toate sfaturile mântuitoare ale sufletului şi usucă toata puterea şi stăruinţa lui, […]legându-l de gândul deznădejdii.
[..]Caci precum molia roade haina şi caria lemnul, aşa întristarea mănâncă sufletul omului. Ea îl face să ocolească toată întâlnirea bună şi nu-l lasă să primească cuvânt de sfat nici de la prietenii cei adevăraţi, precum nu-i îngăduie să le dea răspuns bun şi paşnic. Ci învaluind tot sufletul, îl umple de amărăciune şi de nepăsare. In sfârsit îi pune în minte gândul să fugă de oameni, ca de unii ce i s-ar fi facut pricină de tulburare şi nu-l lasă să-şi dea seama că nu dinafară vine boala, ci ea mocneste înăuntru, făcandu-se arătată când vine vreo ispită care o da la iveală. Căci niciodată nu s-ar vătăma omul de om, dacă nu ar avea mocnind înăuntru pricinile patimilor.[…]
Când aşadar pentru oarecare pricini, zise « îndreptăţite », ne despărţim de fraţi, n-am tăiat pricinile întristării, ci numai le-am schimbat, fiindca boala ce mocneste înăuntru se poate aprinde şi printr-alte lucruri. De aceea tot razboiul să ne fie împotriva patimilor celor dinăuntru.[…] »
În lumina tare a amiezii maşinuţele care aşteaptă să prindă un loc în parcare par nişte gândaci insignifianţi, acolo jos, în fostul şanţ de apărare.
Acoperişurile viu colorate ascund însă o oroare recentă: sunt noi pentru că unele mai vechi au fost sistematic bombardate în timpul războiului din fosta Iugoslavie. Dubrovnik a ajuns sa fie recunoscut în ilustratele turistice după aceste acoperişuri roşii. Se spune că în 1992 Dubrovnikul era oraşul fără acoperişuri.
Aşa că vederile mint şi spun adevărul în acelaşi timp: acoperişurile nu sunt « cele autentice », dar sunt un simbol adevărat al curajului şi tenacităţii locuitorilor acestei republici a libertătii. Nu mă refer la Republica Croaţia, ci la vechea republică maritimă a oraşului liber Ragusa. Am scris mai mult despre ce am descoperit la Palatul Rectorului Republicii Ragusa aici.
Am ezitat în privinţa Dubrovnikului atunci când am facut planul de vacanţă. De fapt, nici nu a figurat în primele două versiuni. Mi se părea că imaginile de prezentare sunt prea aranjate, iar preţurile sunt piperate. Până la urmă a intrat în program mai mult pentru ca era convenabil plasat pe harta călătoriei şi pentru că urma să ajungem acolo in zilele în care e cel mai bun raport între starea vremii şi preţuri.
Am ajuns uşor la locul de cazare şi am ieşit să caut un bancomat. Mai era vreo jumatate de oră până să apună soarele. Era duminică, nu ştiam deloc oraşul, harta pe care o aveam era destul de sumară, aşa că m-am hotărât să o iau spre oraşul vechi, drumul într-acolo fiind cel mai bine marcat. Am dat de primul bancomat după un sfert de oră; la picioarele mele se afla un indicator are arăta că mai am 1,2 km până la Stari Grad. Ceva mă oprea să merg mai departe (probabil că nu voiam să fiu dezamăgit, cu o zi mai devreme, de diferenta dintre realitate şi vederile retuşate), dar era şi ceva care mă trăgea în aceeaşi direcţie cu din ce în ce mai mulţi oameni, vorbăreţi sau tăcuţi, tineri sau grizonaţi, romantici sau meticuloşi.
Şi am ajuns. Şi a fost o întâlnire cu un Dubrovnik pe care până nu îl vezi, nu îl crezi. Vederile îmi sugerau « drăguţ », dar zidurile, văzute în grosimea lor şi de sub umbra lor prelungă, spun o altă poveste. Una tulburătoare. Alte cuvinte nu mai vin. Soarele e pe jumătate în apă.
Nu întrebuinţa rău ideile, ca să nu fii silit să întrebuinţezi rău şi lucrurile. Căci de nu păcătuieşte cineva mai întâi cu mintea, nu va păcătui nici cu lucrul.
Folosindu-ne cu dreaptă judecată de înţelesurile lucrurilor, dobândim cumpătare, iubire şi cunoştinţă. Iar folosindu-ne fără judecată, cădem în necumpătare, ură şi neştiinţă.
Iubirea trupească de sine este iubirea pătimaşă şi neraţională faţă de trup. Ei i se împotriveşte iubirea în înfrânare. Cel ce are iubirea trupească de sine e vădit că are toate patimile.
Mulţi săraci cu duhul are lumea, dar nu cum se cuvine. Şi mulţi care plâng, dar pentru pagube de bani sau pentru pierderi de copii. Şi mulţi blânzi, dar faţă de patimile necurate.[…]Fericiţi sunt însă numai aceia care fac şi pătimesc acestea pentru Hristos şi dupa pilda lui Hristos.
Ia aminte la tine, de nu cumva răutatea care te desparte de fratele tău nu se afla în fratele, ci în tine. Şi grăbeşte de te împacă cu el, ca să nu cazi din porunca dragostei.
(Sf. Maxim Mărturisitorul – Cele patru sute de capete despre dragoste)
DAN GHENEA 