Mi-am propus sa transcriu in aceasta rubrica reflectii asupra unora dintre subiectele care ma intereseaza. Unele sunt izvorâte din experienta si lecturile legate de profesie, altele din preocuparea fata de istorie si filosofia istoriei, o ultima categorie fiind gandurile razlete pe care le am in fiecare dimineata, in cele 20 de minute de mers pe jos – ganduri despre viata, varste, familie, prieteni si alte lucruri care chiar conteaza. Uneori mi se parea ca, daca sunt cu adevarat importante, nu e nevoie sa le scriu; am constatat insa ca singurele lucruri pe care mi le amintesc in mod consistent sunt cele pe care le-am povestit macar  o data. Pentru ca vreau sa pastrez mai multe asemenea amintiri am ales sa le adun si sa le ţes aici intr-un covor persan pe care sa ne asezam la povesti.

(Imaginea covorului nu imi apartine, e luata din frumosa incheiere a reportajului fluviu al lui Ryszard Kapuściński, Şahinşahul, pe care tocmai l-am citit si care mi-a dat din nou de gandit, ca si atunci cand am citit Împaratul, ca si atunci cand am calatorit cu Herodot, impreuna cu acelasi autor.)

Imi pot imagina ca stam pe covor si povestim ca in O mie si una de nopti, fara sa fi facut asta vreodata, dar citind cu nesat povestiri orientale. Pot sa completez cu Gogol o singura noapte reala in stepa ucraineana cu muzica largindu-se in noapte si povesti  pe jumatate spuse, pe jumatate imaginate. Sau pot sa pun pe hartie un gand care imi vine acum din experiente repetate si apoi rememorate iarasi si iarasi pana cand experienta s-a distilat intr-o licoare pe care o poti bea cu prietenii.

Eseu insemna incercare. Vom incepe deci sa cercam impreuna distilatele si vinul cel nou si poate chiar mustul care fierbe. As zice ca o zi buna pentru degustari ar fi sambata, daca va este pe plac si domniilor voastre.