de Lucian Boia

Capitolul I – Structuri si metode

…………………………

« La începutul secolului, elenistul francez Victor Bérard (1864-1931) şi-a propus să urmeze dramul lui Ulise. A reperat pe malurile şiinsulele Mediteranei toate locurile descrise de Homer şi a strînsîntr-un album frumos o bogată colecţie de fotografii atestînd ocorespondenţă frapantă între descrierile din poem şi peisajul actual (vezi, în legătură cu aceasta, cele patra volume din Călătoriile pemare ale lui Ulise,1921-1933, şi suplimentul său iconografic Pe urmele lui Ulise, 1933). Anchetă seducătoare, dar fundamentalfalsă, model perfect pentru ce nu trebuie făcut cu imaginarul. »

…………………………..

« Orice structură plastică este purtătoare de mesaje. Place des Vosges din Paris, amenajată pe la 1610, îi vesteşte deja — prin ordinea safără cusur — pe Descartes şi Newton. Nimic nu este mai carteziandecît o grădină franţuzească din secolul al XVII-lea. Concurenţaîntre grădina „franţuzească » şi grădina englezească, între o naturăgeometrizată, aproape abstractă, şi un peisaj care se vreareflectarea naturii, rezumă cele două mari axe ale filozofiei şiimaginarului Epocii Luminilor. Chiar înainte de Revoluţia din1789 se porneşte peste tot în Franţa o bătălie pentru domesticirea naturii şi reinventarea peisajului. Semne premergătoare marii voinţe transformatoare încorporate în epopeea revoluţionară. Peisajul, arhitectura, urbanismul reprezintă surse istorice nu în mai mică măsură decât documentele din arhive. »

…………………………………….

 Capitolul al II-lea:  Două regimuri  ale  imaginarului?

………………………………

Edmund Halley (1656-1742) a devenit celebru prin teoria sa legată de periodicitatea cometelor. El a anunţat întoarcerea, în 1758, a faimoasei comete care-i poartă numele. Cometa a revenit într-adevăr, dovedind temeinicia teoriei lui Newton, strălucit aplicatăde discipolul său. Dar Halley s-a mai remarcat şi printr-o altăipoteză, nu mai puţin argumentată ştiinţific: cea & Pămîntului „gol ». Studiind deplasările polilor magnetici şi alte fenomene ale fizicii Pămîntului, el a conceput globul ca pe o structură cu mai multe sfere întrepătrunse (ca la păpuşile ruseşti) şi separate prin spaţii goale. Spre deosebire de cometă, această teorie n-a fost validată (şi pe bună dreptate). Ea aparţine, totuşi, lui Halley, la fel ca prima. Trecînd-o sub tăcere, se falsifică deliberat evoluţia reală a ideilor ştiinţifice. Cazul maestrului lui Halley, marele Isaac Newton (1642-1727) este şi mai complex. El a făcut mai multe compromisuri cu imaginarul tradiţional, de la Apocalips la alchimie (prin care aspira să pătrundă în structura microcosmului pentru a-şi desăvîrşi teoria Universului). Pentru Newton, religia, mecanica şi alchimia participau împreună la înţelegerea lumii. Posteritatea scientistă i-a iertat aceste „rătăciri », reţinînd doar glorioasele legiale atracţiei universale »

……………………………………….

« Sinteza ştiinţifică cea mai caracteristică şi mai influentă a secoluluial XIX-lea a fost, fără îndoială, teoria evoluţionistă, formulată de Lamarck (1744-1829) şi apoi de Charles Darwin (1809- 1882) în a sa Origine a speciilor (1859). O teorie după imaginea epocii, o epocă pentru care valorizarea timpului (din trecutul îndepărtat pînă la viitorul îndepărtat) şi mersul progresiv al vieţii, al omului, al societăţii, al cunoaşterii, al tehnologiei reprezenta deja un fel de religie. Că se acceptă sau nu teoria evoluţionistă este o alegere fără nici o legătură cu cristalizarea sa într-un moment anumit al istoriei. Epoca, evoluţionistă în toate privinţele, trebuia să producă o teorie biologică a evoluţiei şi a produs-o. »

……………………………………

 CAPITOLUL AL III-LEA – O schema bipolară: infernul şi paradisul

……………………………….

« Am constatat că, în imaginarul clasic al vieţii de apoi, focul Infernului strălucea mai puternic decît lumina Paradisului. Paradisul era, fără îndoială, obiectivul ce trebuia atins, dar Infernul rămînea piesa centrală a sistemului, mai convingător oarecum, mai motivant decît fericirea celestă. Ameninţările răsunau mai limpede decît promisiunile. Cel mai urgent lucru era să scapi de chinuri, de chinurile concrete, teribile şi eterne, înainte să te gîndeşti la nişte satisfacţii definite destul de vag. De altfel, se credea că Infernul era infinit mai populat decît Paradisul.Faţă de această „cultură infernală », care a marcat profund istoria Europei creştine, ceea ce impresionează în epoca noastră este tocmai reculul foarte semnificativ al Infernului. Oare acesta ar fi sfîrşitul sistemului bipolar al lumii de dincolo? Nu chiar pentru moment, dar, oricum, inversarea tendinţei este deosebit de sensibilă. Categoria aleşilor, pe vremuri net minoritară, tinde să înglobeze aproape toată lumea, fără a exclude din principiu pe nimeni »

………………………………………

CAPITOLUL AL IV-LEA – Jocul alterităţilor

« Celălalt: realitate sau ficţiune?

Dintre toate structurile imaginarului, alteritatea este poate cea mai curentă. Noi şi ceilalţi: axa care leagă aceşti termeni regrupează esenţialul raporturilor interumane. Istoria însăşi nu este, în felul ei, decît un discurs multiform în jurul principiilor opuse şi complementare ale identităţii şi alterităţii. Celălalt este cel mai adesea o persoană sau o comunitate adevărată, observată însă prin filtrul deformat al imaginarului. Ceea ce percepem este imaginea sa, iar această imagine — ca orice imagine — face parte simultan din real şi din ficţiune. Alunecînd de la concret la imaginar, el este supus unei operaţii de simplificare şi de amplificare, atingînd, la limită, caricatura sau simbolul. Banalitatea îi este refuzată; el trebuie să fie încărcat de sens, căci la ce ne-ar servi un altul care n-ar avea nimic special de spus? »

………………………………………….

« Iată un exemplu: istoricii români nu dispun de nici o sursă scrisă autohtonă pentru a reconstitui istoria geţilor şi a dacilor, vechii locuitori ai României actuale. Există, fără îndoială, arheologia, dar aceasta nu poate răspunde tuturor problemelor. Şi astfel, s-au impus autorii greci şi romani. Istoria politică, culturală şi religioasă a vechii Dacii a fost reconstituită în esenţă mulţumită lor. Dar informaţia vehiculată de ei este vagă şi fragmentară. De fapt, ei nu ştiau mare lucru despre teritoriul situat dincolo de Dunăre. Religia lui Zalmoxis, al cărei punct de plecare este un pasaj obscur din Herodot, ocupă deja o întreagă bibliotecă. Nimeni n-a găsit în Dacia nici cea mai mică urmă a acestui personaj misterios. În schimb, valorile care-i sînt atribuite seamănă — puţin cam mult — cu doctrina lui Pitagora. Acest tip de proiecţie spaţială a ideilor filozofice şi religioase greceşti, deplasate către capătul lumii, era, pînă la urmă, destul de obişnuită. Atitudini pitagoriciene au fost consemnate nu numai printre geţi, ci şi în spaţiul scitic, în Orient şi în India. Ce mai râmîne, pînă la urmă, din adevărata religie a geţilor? Imaginarului vehiculat de Herodot i s-a adăugat imaginarul istoricilor şi scriitorilor moderni.Toate concluziile sînt permise, nici una nu este sigură. »

……………………………………………..

« Femeia imaginară

Femeia este şi ea Celălalt, evident faţă de bărbat. Bărbatul, la rîndul lui, ocupă aceeaşi poziţie în raport cu femeia. Dar balanţa este departe de a fi echilibrată, deoarece istoria şi mai ales discursul despre istorie poartă o indubitabilă amprentă masculină. Nici o dificultate în reconstituirea istoriei imaginare a femeii: sursele abundă, materializînd interminabilul discurs masculin despre celălalt sex. Discursul feminin este mult mai discret şi, în plus, pînă într-o epocă relativ recentă, inevitabil contaminat de valorile masculine dominante. Iată de ce, la capitolulalterităţi, femeia întrece cu mult bărbatul. »

…………………………………………………………

CAPITOLUL AL V-LEA:  EVADAREA

« Scurt inventar al refugiilor

Omul aspiră să evadeze din istorie pentru a-şi căuta refugiu într-untimp egal şi armonios, nesupus turbulenţelor vieţii istorice. Aceastădorinţă este universală; doar modurile de a o îndeplini sînt diferite.[…]

Ne putem deci refugia în ficţiune sau în vis. Putem miza pe un plandiferit al existenţei. Dar se mai pot imagina şi metode capabile sădinamiteze istoria, metode care pot recrea omul şi societateaconform unui plan dat de imaginar. Această strategie cuprinde treitipuri de proiecte, ale căror modele sînt vîrsta de aur, utopia şimilenarismul.« 

…………………………………………..

« Două principii acţionează în orice societate: ordinea şi libertatea.Acest tandem nu funcţionează niciodată perfect. Nenumărate nenorociri individuale şi sociale derivă din acest defect de coordonare, pe care imaginarul îşi propune să-l elimine, absolutizînd unul sau celălalt termen (sau pe amîndouă odată). »

…………………………………………….

« Ordinea împotriva libertăţii: construcţia utopică

Vîrsta de aur absolutiza libertatea. Utopia absolutizează ordinea. Nepăsării i se opune responsabilitatea, lipsei legilor, chiar anarhiei, un sistem minuţios de reglementări. Natura sălbatică, simbol al miturilor paradisiace, este înlocuită de un spaţiu artificial şi abstract. Vîrsta de aur era bucolică. Utopia este citadină. Simbolul său este cetatea, şi nu oricare, ci aceea geometrică, construită riguros. »

……………………………………

CAPITOLUL AL VI-LEA: Imaginarul istoric

…………………………………..

« Alegerea faptelor, aranjarea lor într-o naraţiune şi supunerea lor unei grile de interpretare: aceste trei componente esenţiale ale demersului istoriografie depind de un complex de repere culturale şi ideologice. Nu trecutul, ci istoricul este acela care domină dezbaterea. El este un producător neobosit de coerenţă şi semnificaţii. El produce un fel de „ficţiune » cu elemente adevărate.

Istoria presupune, în acelaşi timp, o montare literară şi o argumentare de esenţă ideologică. În Metahistory (1973), lucrare care a tulburat apele istoriografiei contemporane, Hayden White nu ezita să claseze producţiile istorice, inclusiv filozofiile istoriei, în patru genuri împrumutate din teoria literară: romanescul („theromance »), tragicul, comicul şi satiricul. Într-un eseu mai recent, consacrat „revenirii naraţiunii », istoricul britanic Peter Burke amestecă dinadins romane istorice şi lucrări „ştiinţifice » de istorie… După psihoza scientistă, istoricii redescoperă deliciile naraţiunii, iar exegeţii lor plăcerea analizării textului ca naraţiune. »

……………………………………………

în Rusia, versiunea tradiţională a fondării statului medieval de către vikingi (varegi) era deja combătută în secolul al XVIII-lea de Lomonosov, în numele patriotismului rusesc. Dezbaterea acontinuat, cu o pondere tot mai mare acordată slavilor autohtoni. Istoriografia sovietică a sfirşit prin a-i marginaliza complet pevaregi; cum să-ţi imaginezi o Rusie fondată de o populaţie germanică?

Românii au mizat mult timp pe originea lor romană, mergînd pînăla ignorarea completă a celorlalte elemente ale amestecului etnic (dacii şi slavii). Într-o etapă ulterioară (a doua jumătate a secoluluial XIX-lea), ideea dominantă devine fuziunea daco-romană. Apoi dacii s-au instalat pe locul întîi. „Primele origini » n-au mai fost căutate la Roma, ci în antichitatea dacă, şi, mai adînc, în preistoria autohtonă. »

………………………………………………