“M-am născut într-o mahala a a Lisabonei, la Benfica, pe atunci o strânsură de mici gospodării, despărţite de străduţe înguste, cu case scunde, loc unde le auzeam pe toate mamele ţipând

– Viiiiiiiictor

o strigare care pleca de la strada Ernesto da Silva, atingea berzele

cocoţate pe vârfurile celor mai semeţi arbori şi îneca păunii în lacul de sub plopi.”

(Elogiul mahalalei)

 

“Romanul pe care visam eu să-l scriu trebuia să fie una dintre acele cărţi unde, aşa cum se întâmplă în stadiul ultim al înţelepciunii chineze, toate paginile ar deveni nişte oglinzi; iar prin ele s-ar putea zări nu doar cititorul însuşi şi prezentul locuit de el ci, deopotrivă, trecutul şi viitorul, visele, catastrofele şi amintirile noastre. O poveste în care eu însumi, în timp ce aş răsfoi-o cu intenţia de a o corecta, înarmat cu un creion roşu care să facă intransigent tot felul de modificări, aş putea deodată să-l zăresc, tolănit peun paragraf de parcă ar sta cocoţat pe unul din zidurile de la ferma bunicului meu salutându-mă cu bucurie, pe băiatul rândaşului care mă învăţa cum să pun laţurile de prins păsări sau cum să fur smochine din livada vecinului şi care va fi ajuns astăzi unul dintre acei bărbaţi care bat tablă pe case locuind undeva la etajul al doilea într-un bloc din Alverca, acolo unde nu mai e pic de spaţiu nici pentru berzele din Benfica, nici pentru arborii din păduri, nici pentru acea dimensiune religioasă, învăluitoare, aurorală, dintre cer şi pământ, în care portocalii respiră blând şi peştii din bazine intră şi ies din trupul nostru prin porii pielii.”

(Inima inimii)

 

“Acum mă îngrijorează mai cu seamă faptul că Ana a rămas singură cu copiii de când bărbatul ei stă la închisoare. Şi mă frământ că nu pot s-o vizitez pentru că sunt aici la spital legat de o maşinărie fără să pot nicidecum să mă ridic. Şi e prea puţin probabil că am s-o mai văd vreodată: medicul a acceptat să aştepte până soseşte sora mea cea mai mică de la Fundão ca să-şi ia rămas bun de la mine după care va debranşa aparatul.

(Moartea mea)

 

“Cred că tot ce am scris după aceea, dar nu am început să public decât după moartea ei, încă i se adresează. Şi de fiecare dată când un editor îmi înmânează primul exemplar dintr-un nou roman al meu, eu la bunica mă gândesc. Nu ştiu dacă i-ar plăcea cărţile mele, aşa cum nu am ştiut niciodată dacă aprecia Sonetele pentru Cristos, dar sper că mi-ar da şi acum douăzeci de escudos şi, mai cu seamă, mi-ar da sărutarea ce însoţea acea bancnotă pe care, de când s-a dus, niciodată n-am mai primit-o.”

(Sonetele pentru Cristos)

 

“N-am înţeles niciodată când încetezi să mai fii mic ca să devii om mare.[…]Probabil că atunci când începe să ne placă să facem duş. Probabil că atunci când nu ne mai e frică de întuneric. Probabil că atunci când începem să fim trişti. Dar nu sunt sigur; nu ştiu dacă eu unul am crescut.

Evident, am terminat liceul, am trecut şi pe la facultate, mi se spune domnule doctor, şi s-au scurs secole bune de când nimeni nu-şi mai aduce aminte să mă trimită să mă spăl pe dinţi. Mi se pare că aş fi crescut, fiindcă acea rubedenie blondă a încetat să mă mai ţină pe genunchi şi să mă mângâie pe păr, provocând de fiecare dată în nările meleun fel de mâncărime care mă lăsa aproape leşinat şi care, cum am aflat eu mai târziu, era echivalentul a ceea ce se numeşte plăcere. O plăcere evident că mult inferioară celei de a mesteca stearină sau de a-ţi mai reteza din când în când smocuri de păr. Şi chiar sub plăcerea de a rupe o hârtie pe linia găurelelor. Sau decât plăcerea de a-i arăta unei verişoare un broscoi munai cât s-o vezi cum cade pe spate, cu ochii cât cepele, dărâmând şi cutiile pe care scrie Fasole, Mazăre, dar în care au fost puse, de fapt, paste făinoase, zahăr şi cafea.”

(Oamenii mari)

 

“Cum Fernanda şi doamna Cinta se opresc la fiecare magazin de mobilă şi la vitrinele cu mărci Queen Ann şi Bombers, uneori sunt indus în eroare şi urmăresc o altă soacră acrilică, o altă femeie în violet şi verde şi un alt copil cu pompon, sau mi se întâmplă să petrec ceasuri întregi pe o banchetă, fără să-mi dau seam că ar exista vreo diferenţă, cu o Fátima şi cu o doamnă Deta care îmi planifică ratele pentru plata unui cuptor cu microunde şi a unui frigider nou, după care înapoi la Alverca, cinând ca de obicei cu un pui prăjit cumpărat la Casa de Pasto şi o sticlă de bere Sagres, şi abia marţi, când sunt pe punctul să mă duc la primărie, soţia mea îmi spune că ea de fapt locuieşte la Loures sau la Bobadela, şi că băieţelul nostru Roberto Carlos se numeşte Bruno Miguel, şi că ea tocmai şi-a dat seama de greşeala noastră cu cinci minute în urmă, fiindcă icoana mea cu Cina cea de Taină e în staniu, pe câtă vreme a ei este în bronz.”

(Duminicile mele)

 

“Astăzi nu mai cred decât în puţine lucruri. Nu cred nici în psihanalişti şi nici în intelectuali, dar o cred pe Isabel când spune Te iubesc foarte mult papa.[…]

Problema cu fetele e că rămâi doar primul, deci mi se pare că trebuie să facem tot ce ne stă în putinţă să le salvăm de lugu-lugu, de fado, de psihanalişti şi de intelectuali. Toate acestea fiind mai mult sau mai puţin acelaşi lucru.”

(Cronică scrisă cu voce tare când te plimbi la întâmplare)

 

“În familia mea animalele domestice nu erau nici câinii nici pisicile nici păsările. În familia mea animalele domestice erau sărăntocii. Fiecare dintre mătuşile mele avea săracul ei personal şi intransmisibil, care venea la bunicii mei o dată pe săptămână să-şi primească în schimbul unui surâs recunoscător raţia lui de haine şi de mâncare.”

(Sărăntocii)