Catégorie : Calatorii

24 de zile in Balcani (14): Calamari excelenti si tântari insistenti

· 2 commentaires ·

DSCF1830Citesc in Večernje novosti (Stirile de seară) că “depozitul [bancar] al maresalului Tito ascunde bijuterii ale familiei Karagheorghevici [familia regala a Serbiei si a Iugoslaviei]“(am scris mai mult despre asta aici).

Imi dau seama ca Iugoslavia a fost afectata de comunism cam in acelasi fel ca România, desi noua ni se parea, in anii 80, ca ar fi mai aproape de Vest decat celelalte tari socialiste.

Aflu, cu oarecare surprindere, ca in Serbia regalistii sunt deja majoritari (mai mult despre asta – aici). Si probabil ca nu se vor opri la jumatatea drumului, ca aici, in Muntenegru (vezi postarea intitulata Boala presedintilor).

Seara mancam la un restaurant cu specific pescaresc. Optam toti pentru calamari, gatiti in diverse feluri. Calamarii la gratar cu sos de usturoi se dovedesc din nou regii bucatariei locale. Tântarii locului au o tactica perfida de a musca pe sub masa si castiga cateva batalii, insuficient pentru a ne impiedica sa ne simtim din ce in ce mai bine. Cand trecem podul peste Port Milena, fiecare râde sau cânta.

24 de zile in Balcani (13): Valuri mari

· Laisser un commentaire ·

Dupa furtuna au fost valuri mari, frumoase. Fiind si o zi cu o briza racoroasa chiar si la orele pranzului, am zabovit mai mult pe plaja. Si nisipul mai pastreaza ceva din umezeala ploii de ieri si nu e incins ca de obicei, asa ca pot sa ma plimb mai relaxat pe aceasta plaja lunga, larga si colorata.

Am inceput sa exersez limba sârba citind un ziar local. Limonadele sunt excelente, iar la pranz incerc a patra sau a cincea oara in aceasta vacanta calamarii la gratar si nu sunt nici de aceasta data dezamagit. Oricat ar parea de ciudat, imediat dupa masa pun pe hartie cateva incercari de haiku. Una dintre ele am pus-o si pe blog (aici).

24 de zile in Balcani (12): O furtuna

· 1 commentaire ·

E furtuna in muntii din apropiere. Aici e doar o ploaie oblica si o lumina stranie dinpre mare. Reprizele de fulgere si tunete alterneaza cu pauze suficient de lungi pentru ca randunicile sa reapara pe sârma pentru a-si usca, expert si perseverent, penele stropite din belsug in adapostul lor din copacul cu frunza cam rara, dupa moda mediteraneeana.

Citesc ultimele pagini din cartea lui C.S. Lewis, Problema durerii. Pun semn la doua pasaje.

« […]Diferite epoci exceleaza in virtuti diferite. Asadar, daca esti ispitit sa crezi că noi, europenii occidentali, nu putem fi atat de răi fiindcă suntem, comparativ vorbind, mai omenosi – daca, altfel spus, crezi ca Dumnezeu ar putea fi multumit de noi pe baza acestui fapt -, intreaba-te daca e cazul sa fie multumit de cruzimea epocilor neinduratoare pentru ca au excelat in castitate si curaj. Luand aminte la felul cum ne apare noua cruzimea stramosilor nostri, vei putea banui cum le-ar fi aparut lor moliciunea, lacomia si timiditatea noastra[…] »

« Nu trebuie sa facem din problema durerii un rau mai mare decat e de fapt, prin vorbe dezlânate despre «neinchipuita cantitate a nefericirii omenesti». Inchipuie-ti ca eu am o durere de dinti de intensitate x ; inchipuie-ti apoi ca si pe tine, care sezi langa mine, incepe sa te doara un dinte cu intensitatea x. Daca vrei, poti spune ca suma durerii din odaie este acum 2x. Dar trebuie sa tii cont ca nimeni nu sufera o durere de intensitate 2x […] Nu exista o suma a suferintei, caci nu exista cineva care  s-o indure. Cand atingem maximul de suferinta pe care  o poate indura o singura persoana, ajungem de buna seama la ceva cumplit, dar asta e intreaga suferinta ce poate exista in univers. Adaugarea unei multimi de oameni aflati in suferinta nu adauga durere. »

24 de zile in Balcani (11): Cetinje

· Laisser un commentaire ·

Despre Cetinje, fosta capitala a Regatului Muntenegrului, am mai scris, chiar in timpul vacantei.

Drumul de la Budva la Cetinje ofera o gama bogata de peisaje: marete sau linistite, inverzite sau in tonuri gri-albastrii (dar sa nu uit rosul ruginiu al stancilor feroase dezgolite pentru a face loc drumului), colturoase sau ondulate pana departe, unde aburii vinetii ai muntelui intalnesc norii albiciosi ai Adriaticii. Asfaltul e bun si drumul nu e prea greu.

Orasul apare pe neasteptate pe un platou pe care muntenegrenii il numesc campie, si ii inteleg: inconjurata de asemenea munti, chiar si o mica suprafata plata are aere de campie.

E un oras linistit, dar deloc provincial. Chiar e un oras frumos si care te face sa simti trecutul. Fostele ambasade (germana, austro-ungara, britanica, rusa, franceza), aliniate de-a lungul promenadei, teatrul cochet, parcul, mica gradina din fata fostei ambasade britanice, culorile vesele ale caselor, totul pare sa fie inca viu – un trecut vivant pe care nu l-am mai gasit in alta parte. Mancam pe o terasa nu departe de fosta ambasada rusa. Stau si ma gandesc la modul in care, prin bravura lor muntenegrenii au reusit sa se impuna in ochii Europei. Au mobilizat 70 000 de oameni (practic toti barbatii valizi) in razboiul din 1876-1878, fiind, ca numar de soldati, a doua armata dupa cea rusa dintre cele participante la acest razboi (România a mobilizat atunci aproape acelasi numar de oameni, la o populatie de zece ori mai mare). Imi dau seama acum ca Vronski pleaca pe acest front serbo-muntenegrean, in finalul romanului Anna Karenina. Nemaipasindu-i de viata lui dupa ce Anna murise. S-a intalnit acolo cu oameni carora le era draga viata, dar nu le pasa de moarte daca asta era pretul libertatii. De departe cei mai darji soldati ai timpului lor.

E duminica dupa amiaza, in piata centrala canta o formatie de jazz si prezentul e ca o nota plina.

24 de zile in Balcani (10): Bar

· 4 commentaires ·

DSCF1793Orasul vechi Bar e inca o intalnire de gradul III intre  Orient si Occident. Cetatea e una italiana, asezarea veche din afara zidurilor e una tipica pentru Rumelia (asa cum numeau turcii partea europeana a Imperiului Otoman) si amandoua sunt cocotate pe acesti munti aspri care au dat numele tarii (Crna Gora = Montenegro = Munte Negru).

Am mancat intr-un local de familie musulman, in care serveau cei doi baieti de 10-12 ani ai familiei. Erau respectate strict traditiiile islamice – inclusiv interdictia de a bea alcool. Peste drum era un magazin de vinuri locale, inundat de italieni; vinul locului e usor, vesel si matasos, a l’italiano.

24 de zile in Balcani (9): Lectura matinală

· Laisser un commentaire ·

« O lume in care as fi realmente (si nu doar in virtutea unei utile fictiuni juridice) «la fel de bun ca oricare altul», in care nu as ridica niciodata ochii catre cineva mai intelept, mai inteligent, mai curajos sau mai invatat decat mine, ar fi insuportabila » (C. S. Lewis – Despre minuni)

24 de zile in Balcani (8): Rată pe varză

· 5 commentaires ·

Am luat o pauza de la mersul la plaja si am jucat toti 5 un joc antrenant, inteligent si frumos facut: Citadele (autor: Bruno Faidutti). Avem o colectie consistenta de jocuri si cateva zile din vacante le petrecem in jurul mesei de joc.

Am mers cu trenuri prin Europa de la 1900 (Ticket to Ride), am cautat Colierul Reginei, am construit orase fortificate si abatii in Languedoc (Carcassonne), am calatorit pe drumuri primejdioase in Italia de Nord (Mille Grazie) si cate si cate alte aventuri!

Citadele e o fantezie avand ca tema un burg medieval occidental. Ceea ce e spectaculos e ca Ulcinj (Dulcigno) pastreaza o amintire mai vie a acestui ev mediu occidental decat insasi Verona, sursa de inspiratie a lui Faidutti pentru acest joc. In plus, aceasta amintire a Apusului se imbina aici cu Rasaritul multicolor.

La pranz am mancat la un restaurant tinut de un kosovar si un muntenegrean. In meniu era si ceva ce se numea piletina. Intelegand ca e vorba de pui, dar nestiind cum era preparat, am intrebat. Am aflat ca puiul era intai fiert, apoi copt (explicatia era data intr-o engleza cu pauze, cu o pauza mai lunga inainte de « boiled » – fiert). Oarecum intrigat si nehotarat, am intrebat si de urmatorul fel ale carui componente imi erau clare: rata si varza. Imi zice  » E la fel, dar cu rata ». Aha! M-am prins: puiul era fiert impreuna cu varza, apoi dat la cuptor.

In meniul in albaneza rata era rosë. « Rata » e un bun lingvistic comun (si exclusiv) româno-albanez. Stefan cel Mare manca rata pe varza (asta e si raspunsul la sarada pe care v-am propus-o aici). Skanderbeg la fel. Skanderbeg intelegea sigur nu numai « rata », dar chiar si « varza », pentru ca aproape jumatate din armata lui era alcatuita din vlahi, iar legaturile sale cu Italia erau foarte stranse. Stefan cel Mare si urmasii sai au avut stranse legaturi cu Polonia. O urmasa a sa, Maria Leszczynska (regina a Frantei, bunica lui Ludovic al XVI-lea si stra-strabunica stra-strabunicului reginei Ana a României), a adus, probabil, rata pe varza din Polonia in Lorena.

Lorena e parte a Lotharingiei medievale, « coridorul oraselor », care se intindea de la gurile Rinului pana in nordul Italiei. In Citadela lui Bruno Faidutti nu se manca rata pe varza. Occidentul are o intarziere de 400 de ani in acest domeniu. Si se vede.

 

24 de zile in Balcani (8): Lectura matinală

· 1 commentaire ·

 » Cei care-si fac din religie zeul lor nu vor mai avea Dumnezeu pentru religia lor »

(Thomas Erskine of Linlathen, citat de C. S. Lewis – Despre minuni, motto la capitolul Crestinism si « religie »)

24 de zile in Balcani (7): Mala Plaža

· Laisser un commentaire ·

ulV-am spus cum e ziua pe Bulevardul Skanderbeg. Spre seara, animatia se muta pe o strada care duce spre Mala Plaža (Plaja Mica), aflata chiar in centrul orasului. Stiu ca suna bizar sa spui ca o plaja se afla in centru, dar la Ulcinj asa e: orasul se arcuieste in jurul unui golf marginit de doua promontorii, intre care se gaseste o zona mai joasa cu zona comerciala si de promenada concentrata in jurul plajei. 

Am lasat masina intr-o parcare si am dat o tura pe jos pana aproape de plaja, inainte de apusul soarelui, dar straduta care trecea pe langa bazar era deja plina de masini asa ca am hotarat sa luam masa intr-un loc cu vedere pana la mare. S-a intamplat sa fie si un restaurant de peste, ceea ce nu putea decat sa ma bucure stiind ce surprize placute poti avea cand se apuca levantinii sa gateasca din bunatatile marii. (Restaurantul se vede in poza deasupra zonei puternic luminate).

In acest punct al bulevardului, in poza apar cateva masini. Dar, de-a lungul celor doua ore care au urmat, am putut sa observam de sus urmatoarea scena: oamenii continuau sa vina cu masini, desi era clar ca nimeni nu mai trecea de zona bazarului vechi; coloana de masini a tot crescut pana cand puteam vedea, la cincizeci de metri de noi, ce faceau oamenii din ultimele masini; iar la un moment dat, cei care erau ultimii in coloana si-au lasat masinile acolo in mijlocul strazii si au plecat mai departe pe jos; evident ca nimeni nu mai putea intoarce din acest moment, asa ca ca am vazut tot mai multi lasandu-si masinile si plecand. Nu-mi dau seama cum s-au deznodat, pentru ca atunci cand am plecat acasa masa de masini era tot acolo.

Pestele si calamarii au venit, intr-adevar, in combinatii pline de savoare.

24 de zile in Balcani (7): Plimbare matinală

· Laisser un commentaire ·

Primul lucru pe care il fac dimineata este sa dau o tura, oarecum la intamplare, prin imprejurimi. O ora, o ora si jumatate. La intoarcere mai am inca o ora de citit pe terasa pana sa se trezeasca fetele.

Azi am luat-o spre promontoriul care margineste spre nord-vest Marea Plaja. Vile de toate felurile de o parte si de alta a unui canal cu apa de mare. Stiu deja (avand in vedere ca majoritatea turistilor sunt albanezi kosovari), ca pana si in curtea celor mai modeste voi vedea masini mult prea scumpe.

Se confirma. Viitorul nu suna deloc bine pentru cel mai nou stat european, daca independenta a adus masini de ultima generatie noilor conducatori (izvorati din apele tulburi ale razboiului civil), in timp ce restul natiunii este chiar mai saraca decat inainte.

Maslini, meri, nuci, piersici, peri, lamai, portocali, smochini, intr-o devalmasie vesela si deconcertanta. Imi place varietatea pomilor. La un moment dat imi aminteste de tataie care, cam pe cand aveam poate vreo zece ani a inceput sa aduca puieti de diverse specii pentru a avea in curte si altceva decat cei doi visini, un nuc, un dud si un corcodus. A pus trei meri (a ajuns la maturitate doar unul, poate si pentru ca ceilalti doi serveau adesea de jaloane pentru bicicleta Pegas), un păr (care nu s-a prins), un zarzar si trei pruni. « Si cand o sa faca fructe? », l-am intrebat. « Ehe, cine stie daca o sa mai apuc sa mananc eu mere, da’ o sa mancati voi si o sa va aduceti aminte ». Asta imi spun mie pomii – ca e un om care i-a pus fara gand sa manance el din poame ci sa manance altii si sa zica bogdaproste.

Trec pe langa uneltele de pescuit traditional care nu-si mai asteapta stapanii decat atunci cand vin turistii sa deprinda mestesugul. Turistii vin insa dupa noua, ceea ce, intre noi fie vorba, nu prea e ora traditionala de pescuit.

Ajung la promontoriu. Locul are o frumusete salbatica. Imi pare rau ca nu mai gasesc poza cu cele doua semne de avertizare: in stanga « cad pietre », in dreapta « nu va plimbati pe timp de furtuna » (era figurat un val inalt care se rostogolea spre un om). Mi-e greu sa-mi dau sema daca hotelurile care stateau cu spatele la cativa metri de stancile instabile (si aparent nu prea bine asigurate) erau in regula cu autorizatiile de constructie.