E furtuna in muntii din apropiere. Aici e doar o ploaie oblica si o lumina stranie dinpre mare. Reprizele de fulgere si tunete alterneaza cu pauze suficient de lungi pentru ca randunicile sa reapara pe sârma pentru a-si usca, expert si perseverent, penele stropite din belsug in adapostul lor din copacul cu frunza cam rara, dupa moda mediteraneeana.

Citesc ultimele pagini din cartea lui C.S. Lewis, Problema durerii. Pun semn la doua pasaje.

« […]Diferite epoci exceleaza in virtuti diferite. Asadar, daca esti ispitit sa crezi că noi, europenii occidentali, nu putem fi atat de răi fiindcă suntem, comparativ vorbind, mai omenosi – daca, altfel spus, crezi ca Dumnezeu ar putea fi multumit de noi pe baza acestui fapt -, intreaba-te daca e cazul sa fie multumit de cruzimea epocilor neinduratoare pentru ca au excelat in castitate si curaj. Luand aminte la felul cum ne apare noua cruzimea stramosilor nostri, vei putea banui cum le-ar fi aparut lor moliciunea, lacomia si timiditatea noastra[…] »

« Nu trebuie sa facem din problema durerii un rau mai mare decat e de fapt, prin vorbe dezlânate despre «neinchipuita cantitate a nefericirii omenesti». Inchipuie-ti ca eu am o durere de dinti de intensitate x ; inchipuie-ti apoi ca si pe tine, care sezi langa mine, incepe sa te doara un dinte cu intensitatea x. Daca vrei, poti spune ca suma durerii din odaie este acum 2x. Dar trebuie sa tii cont ca nimeni nu sufera o durere de intensitate 2x […] Nu exista o suma a suferintei, caci nu exista cineva care  s-o indure. Cand atingem maximul de suferinta pe care  o poate indura o singura persoana, ajungem de buna seama la ceva cumplit, dar asta e intreaga suferinta ce poate exista in univers. Adaugarea unei multimi de oameni aflati in suferinta nu adauga durere. »