… şi lucrurile nu devin (doar) marfă Vineri, 29 august Ultima zi la Rimini o voi petrece toată pe plajă. Nu, nu ca să fac plajă. Voi sta sub umbrelă, pe un şezlong foarte confortabil, voi citi ziare, voi rezolva parole crociate, îmi voi lăsa gândurile … Continuer la lecture de Când oamenii nu devin lucruri…
Dimineaţa am stat si am cugetat în grădină. Roşiile si ceapa stăteau exact ca in gradina de la Piatra, iar bolta de viţă şi florile îmi aminteau de Arceşti. În atmosfera astfel creată, chiar si Dubrovnikul de pe dealuri îmi pare că seamănă puţin cu Slatina. Balcanitatea ajunge din plin şi aici. O balcanitate solară, vitală şi în acelaşi timp contemplativă.
A fost ziua frontierelor. Graniţele create la tot pasul de acel incredibil război de 10 ani din fosta Iugoslavie de la sfârşitul secolului XX.
Am mers de-a lungul coastei adriatice vreo oră si am trecut în Bosnia si Herţegovina, în zona Neum. După 5 minute părăseam teritoriul bosniac şi reintram în Croaţia. Zona Neum, unica ieşire la mare a statului bosniac, are o deschidere de doar 4,5 km, separând regiunea Dubrovnik de restul Croaţiei. După încă o jumatate de oră intram din nou în Bosnia şi Herţegovina şi ne îndreptam spre Mostar.
E furtuna in muntii din apropiere. Aici e doar o ploaie oblica si o lumina stranie dinpre mare. Reprizele de fulgere si tunete alterneaza cu pauze suficient de lungi pentru ca randunicile sa reapara pe sârma pentru a-si usca, expert si perseverent, penele stropite din belsug in adapostul lor din copacul cu frunza cam rara, dupa moda mediteraneeana.
Citesc ultimele pagini din cartea lui C.S. Lewis, Problema durerii. Pun semn la doua pasaje.
« […]Diferite epoci exceleaza in virtuti diferite. Asadar, daca esti ispitit sa crezi că noi, europenii occidentali, nu putem fi atat de răi fiindcă suntem, comparativ vorbind, mai omenosi – daca, altfel spus, crezi ca Dumnezeu ar putea fi multumit de noi pe baza acestui fapt -, intreaba-te daca e cazul sa fie multumit de cruzimea epocilor neinduratoare pentru ca au excelat in castitate si curaj. Luand aminte la felul cum ne apare noua cruzimea stramosilor nostri, vei putea banui cum le-ar fi aparut lor moliciunea, lacomia si timiditatea noastra[…] »
« Nu trebuie sa facem din problema durerii un rau mai mare decat e de fapt, prin vorbe dezlânate despre «neinchipuita cantitate a nefericirii omenesti». Inchipuie-ti ca eu am o durere de dinti de intensitate x ; inchipuie-ti apoi ca si pe tine, care sezi langa mine, incepe sa te doara un dinte cu intensitatea x. Daca vrei, poti spune ca suma durerii din odaie este acum 2x. Dar trebuie sa tii cont ca nimeni nu sufera o durere de intensitate 2x […] Nu exista o suma a suferintei, caci nu exista cineva care s-o indure. Cand atingem maximul de suferinta pe care o poate indura o singura persoana, ajungem de buna seama la ceva cumplit, dar asta e intreaga suferinta ce poate exista in univers. Adaugarea unei multimi de oameni aflati in suferinta nu adauga durere. »
Despre Cetinje, fosta capitala a Regatului Muntenegrului, am mai scris, chiar in timpul vacantei.
Drumul de la Budva la Cetinje ofera o gama bogata de peisaje: marete sau linistite, inverzite sau in tonuri gri-albastrii (dar sa nu uit rosul ruginiu al stancilor feroase dezgolite pentru a face loc drumului), colturoase sau ondulate pana departe, unde aburii vinetii ai muntelui intalnesc norii albiciosi ai Adriaticii. Asfaltul e bun si drumul nu e prea greu.
Orasul apare pe neasteptate pe un platou pe care muntenegrenii il numesc campie, si ii inteleg: inconjurata de asemenea munti, chiar si o mica suprafata plata are aere de campie.
E un oras linistit, dar deloc provincial. Chiar e un oras frumos si care te face sa simti trecutul. Fostele ambasade (germana, austro-ungara, britanica, rusa, franceza), aliniate de-a lungul promenadei, teatrul cochet, parcul, mica gradina din fata fostei ambasade britanice, culorile vesele ale caselor, totul pare sa fie inca viu – un trecut vivant pe care nu l-am mai gasit in alta parte. Mancam pe o terasa nu departe de fosta ambasada rusa. Stau si ma gandesc la modul in care, prin bravura lor muntenegrenii au reusit sa se impuna in ochii Europei. Au mobilizat 70 000 de oameni (practic toti barbatii valizi) in razboiul din 1876-1878, fiind, ca numar de soldati, a doua armata dupa cea rusa dintre cele participante la acest razboi (România a mobilizat atunci aproape acelasi numar de oameni, la o populatie de zece ori mai mare). Imi dau seama acum ca Vronski pleaca pe acest front serbo-muntenegrean, in finalul romanului Anna Karenina. Nemaipasindu-i de viata lui dupa ce Anna murise. S-a intalnit acolo cu oameni carora le era draga viata, dar nu le pasa de moarte daca asta era pretul libertatii. De departe cei mai darji soldati ai timpului lor.
E duminica dupa amiaza, in piata centrala canta o formatie de jazz si prezentul e ca o nota plina.
Orasul vechi Bar e inca o intalnire de gradul III intre Orient si Occident. Cetatea e una italiana, asezarea veche din afara zidurilor e una tipica pentru Rumelia (asa cum numeau turcii partea europeana a Imperiului Otoman) si amandoua sunt cocotate pe acesti munti aspri care au dat numele tarii (Crna Gora = Montenegro = Munte Negru).
Am mancat intr-un local de familie musulman, in care serveau cei doi baieti de 10-12 ani ai familiei. Erau respectate strict traditiiile islamice – inclusiv interdictia de a bea alcool. Peste drum era un magazin de vinuri locale, inundat de italieni; vinul locului e usor, vesel si matasos, a l’italiano.
« O lume in care as fi realmente (si nu doar in virtutea unei utile fictiuni juridice) «la fel de bun ca oricare altul», in care nu as ridica niciodata ochii catre cineva mai intelept, mai inteligent, mai curajos sau mai invatat decat mine, ar fi insuportabila » (C. S. Lewis – Despre minuni)
Am luat o pauza de la mersul la plaja si am jucat toti 5 un joc antrenant, inteligent si frumos facut: Citadele (autor: Bruno Faidutti). Avem o colectie consistenta de jocuri si cateva zile din vacante le petrecem in jurul mesei de joc.
Am mers cu trenuri prin Europa de la 1900 (Ticket to Ride), am cautat Colierul Reginei, am construit orase fortificate si abatii in Languedoc (Carcassonne), am calatorit pe drumuri primejdioase in Italia de Nord (Mille Grazie) si cate si cate alte aventuri!
Citadele e o fantezie avand ca tema un burg medieval occidental. Ceea ce e spectaculos e ca Ulcinj (Dulcigno) pastreaza o amintire mai vie a acestui ev mediu occidental decat insasi Verona, sursa de inspiratie a lui Faidutti pentru acest joc. In plus, aceasta amintire a Apusului se imbina aici cu Rasaritul multicolor.
La pranz am mancat la un restaurant tinut de un kosovar si un muntenegrean. In meniu era si ceva ce se numea piletina. Intelegand ca e vorba de pui, dar nestiind cum era preparat, am intrebat. Am aflat ca puiul era intai fiert, apoi copt (explicatia era data intr-o engleza cu pauze, cu o pauza mai lunga inainte de « boiled » – fiert). Oarecum intrigat si nehotarat, am intrebat si de urmatorul fel ale carui componente imi erau clare: rata si varza. Imi zice » E la fel, dar cu rata ». Aha! M-am prins: puiul era fiert impreuna cu varza, apoi dat la cuptor.
In meniul in albaneza rata era rosë. « Rata » e un bun lingvistic comun (si exclusiv) româno-albanez. Stefan cel Mare manca rata pe varza (asta e si raspunsul la sarada pe care v-am propus-o aici). Skanderbeg la fel. Skanderbeg intelegea sigur nu numai « rata », dar chiar si « varza », pentru ca aproape jumatate din armata lui era alcatuita din vlahi, iar legaturile sale cu Italia erau foarte stranse. Stefan cel Mare si urmasii sai au avut stranse legaturi cu Polonia. O urmasa a sa, Maria Leszczynska (regina a Frantei, bunica lui Ludovic al XVI-lea si stra-strabunica stra-strabunicului reginei Ana a României), a adus, probabil, rata pe varza din Polonia in Lorena.
Lorena e parte a Lotharingiei medievale, « coridorul oraselor », care se intindea de la gurile Rinului pana in nordul Italiei. In Citadela lui Bruno Faidutti nu se manca rata pe varza. Occidentul are o intarziere de 400 de ani in acest domeniu. Si se vede.
» Cei care-si fac din religie zeul lor nu vor mai avea Dumnezeu pentru religia lor »
(Thomas Erskine of Linlathen, citat de C. S. Lewis – Despre minuni, motto la capitolul Crestinism si « religie »)
Primul lucru pe care il fac dimineata este sa dau o tura, oarecum la intamplare, prin imprejurimi. O ora, o ora si jumatate. La intoarcere mai am inca o ora de citit pe terasa pana sa se trezeasca fetele.
Azi am luat-o spre promontoriul care margineste spre nord-vest Marea Plaja. Vile de toate felurile de o parte si de alta a unui canal cu apa de mare. Stiu deja (avand in vedere ca majoritatea turistilor sunt albanezi kosovari), ca pana si in curtea celor mai modeste voi vedea masini mult prea scumpe.
Se confirma. Viitorul nu suna deloc bine pentru cel mai nou stat european, daca independenta a adus masini de ultima generatie noilor conducatori (izvorati din apele tulburi ale razboiului civil), in timp ce restul natiunii este chiar mai saraca decat inainte.
Maslini, meri, nuci, piersici, peri, lamai, portocali, smochini, intr-o devalmasie vesela si deconcertanta. Imi place varietatea pomilor. La un moment dat imi aminteste de tataie care, cam pe cand aveam poate vreo zece ani a inceput sa aduca puieti de diverse specii pentru a avea in curte si altceva decat cei doi visini, un nuc, un dud si un corcodus. A pus trei meri (a ajuns la maturitate doar unul, poate si pentru ca ceilalti doi serveau adesea de jaloane pentru bicicleta Pegas), un păr (care nu s-a prins), un zarzar si trei pruni. « Si cand o sa faca fructe? », l-am intrebat. « Ehe, cine stie daca o sa mai apuc sa mananc eu mere, da’ o sa mancati voi si o sa va aduceti aminte ». Asta imi spun mie pomii – ca e un om care i-a pus fara gand sa manance el din poame ci sa manance altii si sa zica bogdaproste.
Trec pe langa uneltele de pescuit traditional care nu-si mai asteapta stapanii decat atunci cand vin turistii sa deprinda mestesugul. Turistii vin insa dupa noua, ceea ce, intre noi fie vorba, nu prea e ora traditionala de pescuit.
Ajung la promontoriu. Locul are o frumusete salbatica. Imi pare rau ca nu mai gasesc poza cu cele doua semne de avertizare: in stanga « cad pietre », in dreapta « nu va plimbati pe timp de furtuna » (era figurat un val inalt care se rostogolea spre un om). Mi-e greu sa-mi dau sema daca hotelurile care stateau cu spatele la cativa metri de stancile instabile (si aparent nu prea bine asigurate) erau in regula cu autorizatiile de constructie.
Se vad clar cele doua minarete. Bulevardul se cheama acum Skanderbeg, domnitor albanez crestin, care a luptat 20 de ani (de nevoie, ca vasal) alaturi de otomani, iar apoi 25 de ani impotriva lor (pe vremea lui Vlad Tepes si Stefan cel Mare). Sora sotiei lui Skanderbeg are un loc de sfânta in calendarul ortodox sârb.
La pranz, putina lume se plimba pe jos, dar strada e plina de masini, circuland dezordonat. Ca la Tirana. Deosebirea uriasa fata de Tirana consta in marcile care sunt plimbate pe bulevardul central la ora amiezii. Aici sunt unele modeste si vechi, in capitala Albaniei, fara nici o legatura cu saracia tarii, numai ultimul racnet.
Iar norme de poluare nu exista, asa ca nu e indicat sa mergi pe jos pentru a inhala o cantitate uriasa de noxe. Ia-ti si tu masina. Despre plimbarea de seara va spun la povestile zilei a saptea.
DAN GHENEA 