Observând aprobarea din cap gânditoare, poate recunoscătoare, a lui Spinoza, van den Enden continuă: – Dacă nu despre afaceri, atunci despre ce scrii, tinere? – Pur şi simplu despre ceea ce văd pe fereastra prăvăliei mele. Van den Enden se întoarse pentru a urmări privirea … Continuer la lecture de Fericirea e în altă parte
În lumina tare a amiezii maşinuţele care aşteaptă să prindă un loc în parcare par nişte gândaci insignifianţi, acolo jos, în fostul şanţ de apărare.
Acoperişurile viu colorate ascund însă o oroare recentă: sunt noi pentru că unele mai vechi au fost sistematic bombardate în timpul războiului din fosta Iugoslavie. Dubrovnik a ajuns sa fie recunoscut în ilustratele turistice după aceste acoperişuri roşii. Se spune că în 1992 Dubrovnikul era oraşul fără acoperişuri.
Aşa că vederile mint şi spun adevărul în acelaşi timp: acoperişurile nu sunt « cele autentice », dar sunt un simbol adevărat al curajului şi tenacităţii locuitorilor acestei republici a libertătii. Nu mă refer la Republica Croaţia, ci la vechea republică maritimă a oraşului liber Ragusa. Am scris mai mult despre ce am descoperit la Palatul Rectorului Republicii Ragusa aici.
Am ezitat în privinţa Dubrovnikului atunci când am facut planul de vacanţă. De fapt, nici nu a figurat în primele două versiuni. Mi se părea că imaginile de prezentare sunt prea aranjate, iar preţurile sunt piperate. Până la urmă a intrat în program mai mult pentru ca era convenabil plasat pe harta călătoriei şi pentru că urma să ajungem acolo in zilele în care e cel mai bun raport între starea vremii şi preţuri.
Am ajuns uşor la locul de cazare şi am ieşit să caut un bancomat. Mai era vreo jumatate de oră până să apună soarele. Era duminică, nu ştiam deloc oraşul, harta pe care o aveam era destul de sumară, aşa că m-am hotărât să o iau spre oraşul vechi, drumul într-acolo fiind cel mai bine marcat. Am dat de primul bancomat după un sfert de oră; la picioarele mele se afla un indicator are arăta că mai am 1,2 km până la Stari Grad. Ceva mă oprea să merg mai departe (probabil că nu voiam să fiu dezamăgit, cu o zi mai devreme, de diferenta dintre realitate şi vederile retuşate), dar era şi ceva care mă trăgea în aceeaşi direcţie cu din ce în ce mai mulţi oameni, vorbăreţi sau tăcuţi, tineri sau grizonaţi, romantici sau meticuloşi.
Şi am ajuns. Şi a fost o întâlnire cu un Dubrovnik pe care până nu îl vezi, nu îl crezi. Vederile îmi sugerau « drăguţ », dar zidurile, văzute în grosimea lor şi de sub umbra lor prelungă, spun o altă poveste. Una tulburătoare. Alte cuvinte nu mai vin. Soarele e pe jumătate în apă.
A fost ziua Golfului Kotor. Nu am avut cum să luăm pulsul locului. Am putut doar să mergem ceva mai încet şi să admirăm peisajul. Realmente fabulos. Îl puteţi vedea în antepenultimul film cu James Bond (Casino Royale, 2006 – mai sus e o fotogramă din acest film). În loc de o poză cu Agentul 007 am pus o poză cu mine la Herceg-Novi, în prima zi de septembrie.
Am urcat până la cetate în ultima după-amiază petrecută la Ulcinj/ Ulqini/ Dulcigno. Chiar la piciorul cetăţii este biserica Sv. Nikola. Am fost atras de grădina cu măslini relativ tineri (aveau cam o suta de ani, dar in genul lor se atinge uşor mia!). Şi era o alee cu felinare in care bătea soarele dinspre apus, astfel că unele dintre ele păreau aprinse. Bătea uşor vântul si crea o linişte sonoră. Biserica a fost ridicată de regele Nikola I al Muntenegrului, in amintirea eroilor căzuţi în Războiul de Independenţă (1876-1878, acelaşi în care românii şi-au câştigat independenţa faţă de aceeaşi putere suzerană – Imperiul Otoman).
În cetate, vântul bate deja cu putere. Suntem cam subţire îmbrăcaţi. Intrăm în turn (cula Balšić). Aici dăm peste o expozitie de fotografie Marubi. Pietro Marubi a înfiinţat un studio foto în Shkodër (Albania), pe la 1850. Acum exista un proiect european de punere in valoare a celor peste 300 000 de plăci fotografice din colectia Marubi, care acopera o istorie de 100 de ani a unei zone care cuprindea Albania, Muntenegru şi părti din Macedonia de azi.
Când ieşim, vântul e mai blând si lumina apusului te face sa visezi aventuri în stil italian pe stradele înguste, imprevizibile, pe care orice fel de intimitate e foarte improbabilă. Poti auzi din stradă cum cineva îşi face cafeaua, sau te ajunge din urmă conversaţia unui cuplu de tineri francezi (zic tineri după voci, nu-i văd, sunt undeva într-un studio de la ultimul cat). Mă găndesc că poate atunci când oraşul era unul mult mai aglomerat, pe străzi era robabil mult mai mult zgomot si astfel era mai greu să auzi chiar tot ce se întâmpla în casă. Dar îmi dau sema imediat că şi în case era mare aglomeraţie, aşa că adio intimitate. Intimitatea e o invenţie recentă.
Buburuza şi salvatoarea ei (a văzut-o pe o algă care tocmai se scufunda în apele Adriaticii – destul de liniştite din perspectivă umană! – si a reanimat-o, iar acum îi creează condiţii pentru a zbura din nou)
Dupa furtuna au fost valuri mari, frumoase. Fiind si o zi cu o briza racoroasa chiar si la orele pranzului, am zabovit mai mult pe plaja. Si nisipul mai pastreaza ceva din umezeala ploii de ieri si nu e incins ca de obicei, asa ca pot sa ma plimb mai relaxat pe aceasta plaja lunga, larga si colorata.
Am inceput sa exersez limba sârba citind un ziar local. Limonadele sunt excelente, iar la pranz incerc a patra sau a cincea oara in aceasta vacanta calamarii la gratar si nu sunt nici de aceasta data dezamagit. Oricat ar parea de ciudat, imediat dupa masa pun pe hartie cateva incercari de haiku. Una dintre ele am pus-o si pe blog (aici).
E furtuna in muntii din apropiere. Aici e doar o ploaie oblica si o lumina stranie dinpre mare. Reprizele de fulgere si tunete alterneaza cu pauze suficient de lungi pentru ca randunicile sa reapara pe sârma pentru a-si usca, expert si perseverent, penele stropite din belsug in adapostul lor din copacul cu frunza cam rara, dupa moda mediteraneeana.
Citesc ultimele pagini din cartea lui C.S. Lewis, Problema durerii. Pun semn la doua pasaje.
« […]Diferite epoci exceleaza in virtuti diferite. Asadar, daca esti ispitit sa crezi că noi, europenii occidentali, nu putem fi atat de răi fiindcă suntem, comparativ vorbind, mai omenosi – daca, altfel spus, crezi ca Dumnezeu ar putea fi multumit de noi pe baza acestui fapt -, intreaba-te daca e cazul sa fie multumit de cruzimea epocilor neinduratoare pentru ca au excelat in castitate si curaj. Luand aminte la felul cum ne apare noua cruzimea stramosilor nostri, vei putea banui cum le-ar fi aparut lor moliciunea, lacomia si timiditatea noastra[…] »
« Nu trebuie sa facem din problema durerii un rau mai mare decat e de fapt, prin vorbe dezlânate despre «neinchipuita cantitate a nefericirii omenesti». Inchipuie-ti ca eu am o durere de dinti de intensitate x ; inchipuie-ti apoi ca si pe tine, care sezi langa mine, incepe sa te doara un dinte cu intensitatea x. Daca vrei, poti spune ca suma durerii din odaie este acum 2x. Dar trebuie sa tii cont ca nimeni nu sufera o durere de intensitate 2x […] Nu exista o suma a suferintei, caci nu exista cineva care s-o indure. Cand atingem maximul de suferinta pe care o poate indura o singura persoana, ajungem de buna seama la ceva cumplit, dar asta e intreaga suferinta ce poate exista in univers. Adaugarea unei multimi de oameni aflati in suferinta nu adauga durere. »
Despre Cetinje, fosta capitala a Regatului Muntenegrului, am mai scris, chiar in timpul vacantei.
Drumul de la Budva la Cetinje ofera o gama bogata de peisaje: marete sau linistite, inverzite sau in tonuri gri-albastrii (dar sa nu uit rosul ruginiu al stancilor feroase dezgolite pentru a face loc drumului), colturoase sau ondulate pana departe, unde aburii vinetii ai muntelui intalnesc norii albiciosi ai Adriaticii. Asfaltul e bun si drumul nu e prea greu.
Orasul apare pe neasteptate pe un platou pe care muntenegrenii il numesc campie, si ii inteleg: inconjurata de asemenea munti, chiar si o mica suprafata plata are aere de campie.
E un oras linistit, dar deloc provincial. Chiar e un oras frumos si care te face sa simti trecutul. Fostele ambasade (germana, austro-ungara, britanica, rusa, franceza), aliniate de-a lungul promenadei, teatrul cochet, parcul, mica gradina din fata fostei ambasade britanice, culorile vesele ale caselor, totul pare sa fie inca viu – un trecut vivant pe care nu l-am mai gasit in alta parte. Mancam pe o terasa nu departe de fosta ambasada rusa. Stau si ma gandesc la modul in care, prin bravura lor muntenegrenii au reusit sa se impuna in ochii Europei. Au mobilizat 70 000 de oameni (practic toti barbatii valizi) in razboiul din 1876-1878, fiind, ca numar de soldati, a doua armata dupa cea rusa dintre cele participante la acest razboi (România a mobilizat atunci aproape acelasi numar de oameni, la o populatie de zece ori mai mare). Imi dau seama acum ca Vronski pleaca pe acest front serbo-muntenegrean, in finalul romanului Anna Karenina. Nemaipasindu-i de viata lui dupa ce Anna murise. S-a intalnit acolo cu oameni carora le era draga viata, dar nu le pasa de moarte daca asta era pretul libertatii. De departe cei mai darji soldati ai timpului lor.
E duminica dupa amiaza, in piata centrala canta o formatie de jazz si prezentul e ca o nota plina.
« O lume in care as fi realmente (si nu doar in virtutea unei utile fictiuni juridice) «la fel de bun ca oricare altul», in care nu as ridica niciodata ochii catre cineva mai intelept, mai inteligent, mai curajos sau mai invatat decat mine, ar fi insuportabila » (C. S. Lewis – Despre minuni)
DAN GHENEA 