Pe 27 septembrie / 10 octombrie 1914, a trecut la cele vesnice Regele Carol I Întemeietorul. Coroana de Otel a trecut la Ferdinand I Întregitorul, iar apoi la nepotul acestuia Mihai I. Toti trei au condus armata româna in momente decisive pentru existenta tânarului stat, toti trei au fost oameni ai pacii, cu credinta neabatuta in Dumnezeu. Faclia nu s-a stins si continua sa lumineze in intuneric. Si intunericul nu o va birui.
Catégorie : Calendar
Un Nobel pentru Pace si Sănătate Mintală
The bond of our common humanity is stronger than the divisiveness of our fears and prejudices. God gives us the capacity for choice. We can choose to alleviate suffering. We can choose to work together for peace. We can make these changes – and we must. (Jimmy Carter – Nobel Lecture, 2002)
Jimmy Carter a implinit astazi 88 de ani. Sunt aproape 10 ani de cand Jimmy Carter a primit un binemeritat Nobel pentru pace. Sunt peste 30 de ani de cand a infiintat, impreuna cu sotia sa, Rosalynn Carter, Centrul Carter cu deviza: Waging Peace. Fighting Disease. Building Hope. (Ne batem pentru pace. Luptam impotriva bolii. Construim speranta).
Centrul Carter are programe consistente de promovare a sanatatii mintale si de protejare a drepturilor si demnitatii persoanelor care sufera de tulburari mintale. Rosalynn Carter are preocupari in acest domeniu de peste 50 de ani.
In Romania se acorda anual, incepand cu 2007, bursele Rosalynn Carter pentru Jurnalism pe probleme de sănătate mintală. Bursierii pe anul 2011-2012 sunt Cristian Lupșa (jurnalist, fondator al publicației Decât o Revistă) și Andrei Pungovschi (fotojurnalist freelance). Ei au propus un proiect jurnalistic pe tema: Costurile personale şi sociale ale tulburărilor de anxietate. Rezultatele sunt remarcabile. Le puteti aprecia aici.
Evocarea Centrului Carter imi trezeste de fiecare data emotia de acum aproape un deceniu, cand, dupa o prezentare a directorului de programe al Centrului, la o intalnire unde lucrau impreuna profesionisti in sanatate mintala si beneficiari ai serviciilor de sanatate mintala, am cantat impreuna We shall overcome…
Sunt un danubian
Se implinesc 110 ani de la moartea lui Iosif Ivanovici, al carui nume a ramas legat de Valurile Dunării. Ion Ivanovici, Jovan Ivanović, Iosif Ivanovici, Josef Ivanovich sunt numele sub care a fost cunoscut acest om nascut in Imperiul Habsburgic, stat care a mai fost denumit, informal, Monarhia Danubiană.
Am constatat ca ma simt acasa in toate orasele danubiene. S-ar putea ca oamenii sa se simta legati de apele care le scalda trupul, fizic si simbolic. Oltul e raul meu tutelar, iar Dunarea e fluviul care duce sufletul meu spre mare.
Scriind aceste randuri, imi dau seama de inca un lucru: regele care a intemeiat România era tot un danubian – Sigmaringen este pe Dunăre, destul de aproape de izvoarele ei.
Inchei deci tot cu Ion Ivanovici – Marşul Carol I.
« Am purtat cu mândrie numele acestei tari …
… si am asteptat ca portile ei mari si frumoase sa se deschida. » (Ana a României – Un razboi, un exil, o viata)
Filmul realizat de Marilena Rotaru – aici
17 septembrie 1939: încă o zi în care Polonia nu a murit
« Polonia încă nu a murit/ Atâta timp cât noi vom trăi/ Ce ne-au luat străinii prin forţă/ Cu sabia vom lua înapoi.// » (Mazurek dąbrowskiego)
Asa începe imnul national a Poloniei. O tara care a fost stearsa de 4 ori de pe harta, un popor care nu a putut fi sters din istorie. Pentru ca e un popor format din oameni liberi, nu din supusi ai unui stat. Iar statul valoreaza ceva doar daca le asigura mai bine libertatea si onoarea. Statul serveste cetateanul, nu invers. Incepand din secolul al XIV-lea, societatea poloneza s-a consolidat continuu, chiar daca asta a insemnat adesea o slabiciune relativa a statului.
« Sa punem intre noi fraternitatea si intelegerea si Dumnezeu ne va arata un conducator », se spune in acelasi Mazurek dąbrowskiego, dar asta nu insemna un consens silit; incredibil, dar adevarat, hotararile Seimului (Parlamentul Poloniei medievale) se luau doar prin consens; si mai incredibil pentru secolele XVI – XVIII, cand in Europa infloreau regimuri absolutiste, fiecare dintre cei peste 1 milion de cetateni ai Republicii (desi avea un rege, tara se numea Rzeczpospolita – Republica) avea dreptul de veto liber fata de orice decizie la care nu fusese parte (adica avea dreptul sa nu se supuna unei legi votate fara acordul sau).
Un istoric român spunea ca la noi a fost valorizat prea mult statul si prea putin pretuita dezvoltarea societatii. Ca am avut timp de secole prea mult stat si prea putina societate. Polonia a adoptat formula inversa: o societate puternica si sanatoasa a fost pretuita mult mai mult decat puterea statului. Si Polonia inca nu a murit.
La 17 septembrie 1939, cand polonezii se bateau inca pentru Varsovia cu armatele lui Hitler, Stalin a ocupat jumatatea rasariteana a Poloniei. Ofiterii polonezi luati prizonieri de sovietici au fost ucisi la Katyn. Non omnis moriar.
17 septembrie: Constituţia S.U.A. împlineşte 225 de ani
Batrâna doamnă a constituţiilor republicane s-a ţinut bine cu puţine retuşuri. Şi totuşi, nu mă pot împiedica să observ că republica americană nu a mers mai repede spre asigurarea libertăţilor democratice decât Marea Britanie sau Suedia, două ţări care nu au nici în ziua de azi Constituţii, dar au inventat şi şlefuit în ultimii 200 de ani un sistem empiric de evoluţie politică democratică: monarhia constituţională (ironia e că Marea Britanie şi Suedia, ţări exponentiale pentru acest sistem, nu au nici Constituţie, nici monarh – regele nu poate lua nici o decizie singur!)
Dar nimeni nu poate rămâne insensibil la frumuseţea clasică a Preambulului Constituţiei Statelor Unite ale Americii:
We, the people of the United States, in order to form a more perfect Union, establish justice, insure domestic tranquility, provide for the common defense, promote the general welfare, and secure the blessings of liberty to ourselves and our posterity, do ordain and establish this Constitution for the United States of America.
17 septembrie: ziua în care s-ar fi născut Bacovia pe stil nou
Clar de noapte parfumat,
O gradina cu orizontul departat…
Si in somn, pe banca veche, cugetari se contrazic,
Greierul zimteaza noaptea, cu nimic.
(G. Bacovia – Nocturna)
Evanghelia unui necredincios declarat
Cartile mari au o viata a lor, se desprind de mintea care le-a dat nastere si se unesc cu mintile celor ce stiu sa citeasca si reusesc sa iubeasca in actul lecturii.
Evanghelia dupa Isus Cristos, de José Saramago, a starnit pasiuni: atat iubirea cat si furia. Pasiuni a caror tinta a fost mai degraba autorul decat cartea. Autorul a fost membru al Partidului Comunist Portughez timp de peste 50 de ani (pana la moarte, in iunie 2010), admirator al lui Castro (ca si Gabriel Garcia Marquez) si ateu declarat (s-a manifestat insa mai degraba anticlerical, ceea ce i-a atras critici dure din partea bisericii catolice).
Biserica a fost alarmata de rescrierea unor episoade consemnate in Evanghelii. Ca si cum autorul ar fi pretins pentru cartea sa un statut canonic. Nu este o istorie, ci un roman, o fictiune. Fictiunile acestea numite romane poarta uneori un adevar profund, care ramane insa ascuns unei citiri superficiale.
I s-a reprosat lui Saramago ca a citit superficial Biblia, ca si cum el si-ar fi arogat vreodata misiunea de exeget al Cartii. In schimb, un cititor iubitor, care cauta « adevarul minciunilor » (cum numea Llosa miezul fictiunilor literare), va gasi in Evanghelia dupa Isus Cristos o cale de a intelege si de a percepe aproape senzorial o lume mai mare decat lumea vazutelor.
Pentru un credincios, romanul e tulburator. Pentru ca il face sa simta, prin forta si bogatia scriiturii, ce ar insemna sa ia in serios realitatea unei dumnezeiri intrupate intr-un corp omenesc. Si mai tulburator e ca esti transportat intr-un timp in care tu esti in multimea care se intreaba Cine este Acesta? Si nu ai la indemana Evangheliile (inca nescrise) pentru a sti raspunsul care va fi declarat « corect ».
Pentru un cititor care crede ca e necredincios, romanul este iarasi tulburator. Nu va gasi aici suficenta manualelor de ateism « stiintific ». Minunile facute de Isus nu sunt « demontate », dimpotriva, sunt pasaje in care cartea reuseste sa le faca mai vii decat in relatarile exterioare din Evanghelii.
Pentru cei pentru care cititul e doar o abilitate de descifrare a textului, o incercare de a deslusi « ce a vrut sa spuna autorul », cartea aceasta va fi doar ironica, sau acuzatoare, sau iconoclasta. Dar dincolo de ceea ce a vrut autorul, cartea vorbeste cititorului, inclusiv cititorului Saramago, cred eu, despre credinta si frica, despre iubire si tradare, despre durere si implinire, si despre minunea lumii acesteia care este mai mult decat ceea ce pare.
E o carte care patrunde in carnea si in mintea cititorului, o fictiune care poate elibera calea adevarului. Pentru cei ce vor sa cunoasca iubind, nu despicand.
Din Mărăcini se născu Maestrul Pleiadei
« Străbunul coboară spiţa din vremuri de ceaţă/Acolo unde Dunărea prin Tracia îngheaţă./ De unguri mai la vale, sta în ţări vecine/Boierul numit Banul Mărăcine./ Stăpân peste aur, holde şi oraşe/ Al lui, un fiu mai mic, adună pâlcuri ostaşe/ Şi părăsind glia, ales în fruntea lor,/ Străbătu ungurimea şi ţara nemţilor/ Străbătu Burgundia şi ţara Franciei mai jos/ Şi lui Filip Valois duse al său prinos,/ Care tocmai purtând război cu neamul inglez/ Primi solia în slujba steagului francez/ Şi-o răsplăti cu bunuri peste trebuinţã/ Pe-al Loirei ţărm; în bună credinţă,/ Uitând de tot, fraţi, părinţi şi ţară,/ Cel ce mi-a fost bunic, aicea se-nsoară/ Zămislind un fiu din care viaţa mea coboară“. (Pierre de Ronsard – Elegie, traducere de Barbu Brezeanu)
Pierre de Ronsard e unul dintre poetii mei favoriti. Azi implineste 488 de ani. Alecsadri i-a dedicat balada Banul Mărăcine, iar Iorga a incercat sa documenteze istoric adevarul cuprins in aceasta legenda familiala. Azi, teza originii danubiene a maestrului Pleiadei se loveste de argumente istorice care o pun serios in discutie. Dar, pana la urma, dincolo de istorie, afirmarea apasata a balcanitatii de catre Ronsard e poate mai importanta. A crezut in si s-a mandrit cu aceasta legenda genealogica.
Exista, langa Craiova, un sat numit Banu’ Maracine. Nimic nu mai aminteste azi ca a fost parte a legendei Marchizului de Ronsart. In schimb, in Bulgaria exista satul Kupino (maracine) si asta a fost un motiv suficient ca la Veliko Târnovo sa existe un muzeu literar Ronsard.
De ziua lui, sa facem cum zice maestrul Pierre intr-o Odă:
Verson ces roses pres ce vin,/ De ce vin verson ces roses,/ Et boyvon l’un à l’autre, afin/ Qu’au cœur noz tristesses encloses/ Prennent en boyvant quelque fin.
Post-restant
Lumini în umbre se prefac
Şi umbrele-n lumini fugare.
În urma lebedei uşoare
O stea se zbate albă-n lac.
(dintr-un Pastel, scris la 17 ani de poeta care a plecat azi, la 71 de ani terestri).
Am citit foarte putin din poeta Constanţa Buzea, dar i-am citit săptămână de săptămână, cu mare interes, ani de zile, rubrica de întâmpinare din România literară – Post-restant. O bună scoală pentru cei care voiau să înteleagă ce este si ce nu este literatura.
DAN GHENEA 