10 octombrie este Ziua Mondiala a Sanatatii Mintale.
Anul acesta depresia a devenit prima cauza de dizabilitate, preluand stafeta de la boala cardiaca ischemica. Acum 10 ani se estima ca depresia va ajunge pe aceasta pozitie in 2020. N-a fost nevoie sa asteptam atata pentru ca un nou record mondial in deteriorarea sanatatii mintale sa fie stabilit.
Pana sa termin de scris acest anunt, inca 3 oameni s-au sinucis.
6 octombrie 1711 este data la care, potrivit manualelor de istorie, incepe epoca domniilor fanariote. E data la care Nicolae Mavrocordat devine domn al Moldovei, urmandu-i lui Dimitrie Cantemir, refugiat in Rusia dupa infrangerea de la Stanilesti pe Prut. E interesant insa de stiut ca Nicolae Mavrocordat mai domnise in Moldova si intre 1709-1710; a fost asadar penultimul domn pamantean si primul domn fanariot! Si in Tara Romanesca, tot el este primul domn fanariot (doar ca nu vine din Fanar, ci prin transfer direct din Moldova!)Dar cat de pamantean era Cantemir, crescut la Constntinopol si numit tot de sultan domn (de doua ori)? Mavrocordat era, pe de alta parte, pe linie materna, nepotul lui Alexandru Ilias, domn al Moldovei in tulburatul veac al XVII-lea. Ca sa fie limpede ca Moldova era cu mult inainte de fanarioti rau guvernata voi mentiona ca in 105 ani au fost 40 de domnii (pentru comparatie, tot in 105 ani, 38 de domnii fanariote). Fiul lui Nicolae Mavrocordat, Constantin, a avut 10 (zece) domnii in cele doua principate. Si a abolit serbia (cea intarita de Mihai Viteazul !) cu o suta de ani si mai bine inaintea Rusiei si chiar a Ungariei. Fanariotii au fost oameni instruiti si au sprijinit deschiderea de scoli (in limba greaca, e adevarat). Unii dintre ei au fost chiar buni administratori, oricum mai buni decat aventurierii domni moldoveni din secolul al XVII-lea. Ca veni vorba de domni moldoveni, principalele familii care domina prima jumatate de secol fanariot (Racovita, Ghica, Mavrocordat) au radacini vechi in familii moldovene de « os domnesc ».
6 octombrie 2011 a fost o zi obisnuita. Am platit, ca in fiecare zi, 1 euro pentru serviciul datoriei externe. Ma intreb cat o fi dat pesches Nicolae Mavrocordat pentru primii 4 ani de domnie (cum ar veni primul lui mandat).
« Dacă veţi fi de acord […] că o ţară poate avea şi o altă vocaţie decât cea de băcănie en gros, […] ajungem să ne întrebăm ce chip ar avea un Stat care s-ar dori în primul rând umanist. […] Ar avea chip de om. » (Vladimir Volkoff – Despre Rege)
« Un om sincer, dar niciodată cinic, în ciuda a ceea ce a suferit, cu mâini pricepute, ureche muzicală, binecuvântat cu un curaj fizic şi moral persistent şi cu o adâncă credinţă. Faţa sa arată uneori unul dintre cele mai calde zâmbete pe care le-am cunoscut » (Ivor Porter, aviator american în al doilea Război Mondial, despre Regele Mihai).
Portretul Regelui, la toate vârstele. Portretul României la maturitate.
Ivor Porter l-a întâlnit prima dată pe Regele Mihai în după-amiaza zilei de 23 august 1944 şi a fost frapat de faptul că regele, într-un moment atât de dramatic, s-a gândit să ordone în mod specific eliberarea a trei paraşutisti americani, pe care îi considera a fi în pericol în acele momente. Deşi, în mod obiectiv, regele însuşi era în cel mai mare pericol.
Sinceritate, curaj fizic şi moral, zâmbet cald – cum ar fi ca România să fie reprezentată de aceste trăsături regale?
Puteti citi mai mult despre 23 august si Regele Mihai pe dcnews.
Ieri s-a stins lumina cand imi scriam insemnarea zilei. Era ziua nationala a Belgiei si voiam sa va spun cate ceva despre Constitutia Belgiei, deschizatoare de drumuri pentru fundamentarea statelor democratice moderne si model pentru prima Constitutie a României.
Dar azi e o alta zi si textul s-a lungit binisor, asa ca l-am trecut la rubrica eseuri (Belgia – Regatul creat prin Constitutie), pentru cei care au gust pentru asemenea digresiuni istorico-politice.
Pentru azi, va propun:
1. Sa luati o foaie de hârtie si sa o impartiti in doua
2. În stanga scrieti propozitii care incep cu « Eu vreau sa… »
3. În dreapta propozitii care incep cu « Trebuie sa… »
4. Comparati cel doua jumatati ale foii scrise.
Daca observati ceva care vi se pare semnificativ, m-as bucura sa comentati despre ceea ce ati descoperit.
Azi, ca în fiecare an de Sf. Ilie, mi-a venit de mai multe ori în minte acea descriere biblică despre întâlnirea cu Dumnezeu a proorocului (mai intimă decât suirile pe munte ale lui Moise):
« Că iată, Domnul va trece; şi înaintea Lui va fi vijelie năprasnică ce va despica munţii şi va sfărâma stâncile, dar Domnul nu va fi în vijelie. După vijelie va fi cutremur, dar Domnul nu va fi în cutremur; după cutremur va fi foc, dar nici în foc nu va fi Domnul. Iar după foc va fi adiere de vânt lin şi acolo va fi Domnul. »
Lucrurile cu adevărat importante trec prin lume ca o adiere de vânt lin. Pe care nu o simt cei care se aşteaptă la fulgere şi tunete.
Spre seară mi-am amintit şi că 20 iulie 1927 a fost ziua în care a murit Regele Ferdinand Întregitorul. În aceeaşi zi, nepotul său, Mihai, în vârstă de 6 ani neimpliniti, este proclamat, în faţa Parlamentului, Rege al României « prin mila lui Dumnezeu şi voinţa naţională ». Cei trei regenţi depun juramântul în numele său. După 84 de ani de domnie, graţia de sus pare să fie încă peste Mihai al României. Voinţa naţională s-ar putea deştepta. Nu cu surle şi trâmbiţe, ci încercând să simţim pe frunte acea adiere lină de vânt.
1. La Bastilia nu era inchis niciun detinut politic in iulie 1789.
2. In 14 iulie erau 7 detinuti: 4 falsificatori, un nobil condamnat pentru crima si 2 « nebuni ».
3. Atacatorii au venit in principal pentru a obtine praf de pusca si gloante, Bastilia fiind si depozit de munitii.
4. Erau cateva mii de atacatori, fortareata fiind aparata de 32 de soldati elvetieni si 83 de veterani invalizi.
5. A fost celebrata pentru prima oara ca zi nationala a Republicii Franceze (a treia!) in 1880; de atunci si pana de curand evenimentul a fost acoperit de straturi groase de legenda.
Prima si singura sarbatorire inainte de 1880 a avut loc pe 14 iulie 1790, in prezenta regelui Ludovic al XVI-lea, care depune juramantul fata de Lege si Natiune. Generalul La Fayette, erou al Revolutiei Americane vine in mare tinuta, calare pe un cal alb. 100 000 de membri ai Garzilor Nationale (militii teritoriale revolutionare) il aclama pe Rege. Se celebreaza o mesa si un Te Deum. Tricolorul este acceptat si de monarhisti ca simbol national. Mirabeau gaseste chiar o simbolistica potrivita cu o monarhie constitutionala si cu juramantul pe care Louis, Regele Francezilor de acum inainte, tocmai l-a depus; rosul simbolizeaza natiunea, albul legea, iar albastrul regalitatea (flamura regala cu flori de crin era albastra; steagul actual al provinciei canadiene francofone, Quebec, il reproduce). 14 iulie a fost declarata zi a reconcilierii nationale. Cei prezenti, inclusiv ambasadorul englez, chiar credeau ca Revolutia se incheiase « cu un numar foarte mic de victime si cu rezultate remarcabile ».
Nu a fost insa sa fie o « revolutie glorioasa » a l’anglaise. Vor urma executia familiei regale, 2 ani de Teroare de stat si 20 de ani de razboi european.
« We hold these truths to be self-evident, that all men are created equal, that they are endowed by their Creator with certain unalienable Rights, that among these are Life, Liberty and the pursuit of Happiness. — That to secure these rights, Governments are instituted among Men, deriving their just powers from the consent of the governed, — That whenever any Form of Government becomes destructive of these ends, it is the Right of the People to alter or to abolish it, and to institute new Government, laying its foundation on such principles and organizing its powers in such form, as to them shall seem most likely to effect their Safety and Happiness. » (IN CONGRESS, JULY 4, 1776 – The unanimous Declaration of the thirteen united States of America)
In mod surprinzator, documentul fondator al primei republici democratice a lumii moderne vorbeste despre fericire. De fapt, nu chiar despre fericire, ci despre cautarea acesteia (« pursuit of Happiness »); si nu despre asigurarea fericirii, ci despre « organizarea puterilor guvernarii astfel incat ele sa para apte sa influenteze [pozitiv] Fericirea si Siguranta [cetatenilor] ».
Asadar, dreptul la cautarea fericirii este inscris printre drepturile naturale ale omului de catre parintii fondatori ai Statelor Unite. Exista multe traduceri grabite care propun varianta « dreptul la fericire »; asta ar presupune o obligatie a celorlalti de a-mi garanta fericirea (un drept nu face doi bani daca altii nu sunt obligati sa mi-l respecte); nu se poate impune vreodata o asemenea obligatie – ar fi o atingere grava adusa libertatii fiecaruia. In schimb, obligatia generala de a nu impiedica si chiar de a favoriza cautarea fericirii este o conditie realista, care optimizeaza raportul libertatii cu egalitatea (vazuta ca egalitate de sanse).
Nu avem un drept la fericire. Vrem doar sa fim lasati sa o cautam.
28 iunie 1914: Franz Ferdinand, Arhiduce de Austria este împuşcat mortal la Sarajevo. A urmat primul razboi mondial. Apoi al doilea. Apoi Cortina de Fier. Si din nou la Sarajevo, in anii ’90, pentru actul al IV-lea al unei tragedii: Europa Natiunilor.
Mostenitorul tronului austro-ungar e prezentat in treacat in istorie ca pretext pentru izbucnirea razboiului. Istoria nu se scrie cu « ce-ar fi fost daca ». Si totusi… Arhiducele de Austria era un sustinator al proiectului de federalizare a imperiului propus de românul Aurel Popovici.
In Die Vereinigten Staaten von Gross-Österreich (Statele Unite ale Austriei Mari), publicata in 1906, Popovici propunea o federatie de 15 state nationale. In jurul lui Franz Ferdinand se formase asa-numitul Cerc de la Belvedere, un grup de reformisti in care Aurel Popovici este inclus incepand cu 1905.
In 1912, planul lui Popovici este luat ca baza pentru a elabora un proiect de guvernare, in contextul in care succesiunea la tron parea foarte apropiata – starea sanatatii imparatului nu era tocmai buna si oricum avea deja 8o de ani.
In mai 1914, vizita la Sarajevo a printului mostenitor era pe punctul de a fi contramandata pentru ca Franz Josef era grav bolnav. Franz Josef isi revine, vizita are loc, iar Franz Ferdinand este asasinat. Incepe razboiul mondial si se sfarseste visul unei Europe de Mijloc ca loc al unitatii in diversitate.
Aurel Popovici moare la Geneva in februarie 1917, exact in momentul cand in Rusia era pe punctul sa izbucneasca revolutia. Vladimir Ulianov (mai cunoscut sub numele de Lenin) pleaca din Geneva.
« Să plângă ? … Însă plânsul provoacă râsul azi … / Pe cât ai să versi lacrimi, pe-atâta ai să cazi ! / Să râdă ? … Dar tot omul o rană are-ntr-însul … / Să râdă însă ! Râsul provoacă singur plânsul ! » (Alexandru Macedonski – Noaptea de iunie)
Astăzi soarele nu a mai apus dincolo de Cercul Polar de Nord. Arhanghelsk (Oraşul Arhanghelilor) e mult dincolo de Cercul Polar. « În Archanghel » e o poezie ludică şi muzicală de Alexandru Macedonski. Muzicalitate pe care o actualizează fabulos Tudor Gheorghe în « Fata din Arhanghel ». « Cu ochi lungi, cu gene lungi, / Zilnic râde, zilnic cantă ». Azi am citit Macedonski după ce îmi căzuse sub ochi Epistola întâia către fete. Contra plânsului, i-aş zice eu; e un text care surprinde bine spiritul timpului: să nu plângi pentru nimic, dar nici râsul nu e alternativa, ci un semisurâs controlat de voinţa de a nu plânge.
Dilemei lui Macedonski i se răspunde azi cu varianta nici plâns – nici râs. Recomand să luăm mai serios în considerare varianta şi – şi: plâns mai în voie şi râs sănătos.
În Nord, Soarele e la Zenit. E noapte de iunie pe Dâmboviţa. E zi la Cercul Polar. Să nu ne luăm prea în serios.
« […] putem aminti aşadar miracolul de la Ourique, faimos între toate, când Cristos i-a apărut regelui portughez, iar acesta i-a strigat, în vreme ce oştirea prosternată pe sol se ruga, Necredincioşilor să te înfaţişezi, Doamne, necredincioşilor, şi nu mie care cred în tine, dar Cristos n-a vrut să se arate maurilor, ce păcat, căci, în locul sîngeroasei bătălii, am fi putut înregistra, în aceste anale, convertirea miraculoasă a celor o sută cincizeci de mii de barbari, care acolo au sfârşit pierzându-şi viaţa, o irosire de suflete strigatoare la cer. Se întâmplă, unele lucruri nu pot fi evitate, nu pregetăm niciodată să-i dăm sfaturi bune lui Dumnezeu, dar destinul îşi are propriile legi inflexibile, care uneori zămislesc efecte artistice neaşteptate, […] » (José Saramago – Istoria asediului Lisabonei)
Am citat mai sus dintr-un frumos roman al iubirii in vremuri grăbite, iar titlul postării l-am calchiat dupa Anul morţii lui Ricardo Reis, o carte despre ficţiuni mai adevărate decât realitatea.
S-a împlinit un an de la moartea lui José Saramago.
DAN GHENEA 