Catégorie : Carti

Cartea săptămânii (XIV)

· Laisser un commentaire ·

« Ne connaître ni d’Eve, ni d’Adam » înseamnă a nu cunoaste deloc pe cineva (nu face parte din familie, nu l-am întâlnit, nu stiu nimic despre el, nici măcar din auzite). Traducerea prin « În necunoştinţă de cauză » mi se pare nefericită. E adevărat ca avem in română expresia « nu ma lua de la Adam si Eva », cu un sens complet diferit, deci varianta unei traduceri mot-à-mot, asa cum au facut spaniolii sau bulgarii, era problematică; dar a inlocui o expresie care contine numele a doi oameni cu doua substantive abstracte si care sugereaza mai degraba o aparare juridica, nu pare sa rezolve ceva. Anglo-americanii si germanii au optat pentru o varianta mai terre-à-terre: « Logodnicul din Tokyo ».

Nu stiu sa va zic nimic despre restul traducerii in română, sper sa fie bună; de fapt Amelie Nothomb ar avea nevoie de traducatori foarte buni pentru a reda toată savoarea stilului acestei autoare pe care am ocolit-o până acum, nu prea stiu de ce (daca stau bine sa ma gandesc, copertile traducerilor românesti sunt când banale, când opace, iar uneori de-a dreptul nepotrivite).

Fiindcă ar fi păcat să vă spun prea multe, o sa facem un joc: voi propune cateva posibile titluri in română ale acestei cărti pe care am citit-o dintr-o suflare.

1. Gust de iubire, cuvinte de amor

« Ceea ce simteam pentru acest băiat nu are nume in franceza modernă, dar are in japoneză, unde termenul care se potriveste este koi. Koi se poate traduce, in franceza clasică, prin gust. Aveam gust pentru el. Era koibito-ul meu, cel cu care impartaseam placerea gustului: compania sa era pe gustul meu. […] Dragostea e un elan atat de frantuzesc incat unii au văzut aici o inventie natională. Fără a merge atat de departe, recunosc in aceasta limbă un geniu amoros. Poate ca puteam considera ca eu si Rinri contractasem fiecare inclinatia tipica a limbii celuilalt: el se juca de-a iubirea, ametit de aceasta noutate, iar eu ma delectam cu gustul pentru el (koi). »

2. Profesoara de franceză si roninul templier

 » – Dacă ar reveni azi, Cristos nu s-ar multumi sa vorbească o singură limbă.

  – Da, dar nu ar vorbi latina.

  – De ce nu? Ar amesteca epocile.

  – Si tu crezi că el ar fi un ronin?

  – În esentă, da. Mai ales cand este crucificat si el zice: «De ce m-ai părăsit?». Frază demnă de un samurai fără stăpân.

  – Stii asta. Ai citit Biblia?

  – Nu. Era in cartea Cum să devii templier. »

3. Caracatita din Eden

« O băgai in gură si incercai sa-mi infig dintii. Se petrecu atunci un lucru atroce: nervii inca vii ai caracatitei incercara sa reziste si cadavrul răzbunător imi prinse limba cu toate tentaculele. […]

Deznodai fularul traditional, nu fara a  gasi fermecator acest mod de a oferi cadourile, si scosei un strigăt: fularul era umplut cu fructe kaki cărora iarna le conferise un aspect de geme uriase.

 – Cum ai făcut asta?

 – In timp ce dormeai, m-am intors in acea livadă si m-am cătărat in arbori.[…]

Cateva ore mai tarziu, el adormi si eu imi incepui insomnia. Cand ma gandeam din nou la cererea in casatorie pe care mi-o facuse Rinri, aveam impresia ca retraiesc momentul in care tentaculele caracatitei moarte imi prinsesera limba. […]

Eva in gradină nu reusise să culeagă fructul dorit. Noul Adam invatase galanteria care mersese pana la a-i aduce o incarcatura intreaga si a o privi cu tandrete in timp ce ea mânca. Noua Evă, egoistă in păcatul ei, nu i-a propus sa ia nici macar o îmbucătură. »

As mai putea propune:

4. Sos Hiroshima si bere belgiană

5. Samuraiul din Rapsodia ungară

6. Căsătorie din eroare de traducere

Va las placerea de a descoperi citatele ce ar putea justifica titlurile 4, 5 si 6. Daca ati citit sau veti citi cartea, ar fi interesant sa propuneti si domniile voastre alte variante de titlu in română.

[Orgie lentă de bandiŢi stupizi]

· 1 commentaire ·

« Situația Portugaliei, proclamată Republică, este cea a unei mulțimi amorfe de prăpădiți, guvernată de o minoritate violentă de șmecheri și lacomi. Constituționalismul republican, ca să-l descriem în termeni blânzi, a fost o orgie lentă de bandiți stupizi » (Fernando Pessoa – O dictatură de inferiori, articol scris in 1935, la 25 de ani de la proclamarea republicii, si interzis de cenzură)

Cartea săptămânii (XII)

· 1 commentaire ·

O lectura nerecomandata normalilor.  Grupeaza fragmente despre arta, filosofie, religie, dar si cateva articole foarte directe despre viata politica din Portugalia in primii 25 de ani dupa proclamarea republicii.  Totul tratat in 5-6 maniere diferite, pentru ca fragmentele sunt semnate de heteronimii lui Pessoa, scriitorul care « n-a existat niciodata » („Fernando Pessoa este singurul scriitor din lume care n-a existat niciodată. Cât era în viaţă, nu avea nevoie de o viaţă, renunţase la ea ca să poată inventa toate vieţile posibile. Rare sunt geniile care să nu fi visat vreodată să-şi transforme existenţa în legendă. Pessoa a devenit pentru el însuşi propria sa legendă, înainte să devină şi pentru noi. Ne putem îndoi de existenţa lui Homer, aşa cum îl putem bănui şi pe Shakespeare că nu va fi fost întotdeauna el. Pessoa nu a avut existenţă şi nu a fost niciodată el, cu excepţia acelor momente când i-a plăcut să lase să se creadă aşa. Om al vidului, n-a încetat să se joace cu numele său, Pessoa, al cărui înţeles în portugheză trimite la acea persona latină, masca actorului. A avut o întreagă viaţă la dispoziţie ca să joace toate rolurile pe scena unui teatru imaginar.“ – Pascal Dethurens, Pessoa, l’oeuvre absolue).

300 de tulburari mintale si mult mai multe normalitati

· 15 commentaires ·

Noul Manual Diagnostic si Statistic al Tulburarilor Mintale (DSM 5), programat sa apara in mai 2013, ar putea avea 1000 de pagini si peste 300 de categorii diagnostice. A fost nevoie de 14 ani pentru ca editia a 5-a a bestsellerului  Asociatiei Psihiatrice Americane (DSM produce anual 5 milione de dolari, iar vanzarile totale au ajuns la 100 000 000$) sa fie elaborat. Grupul de Lucru al APA a primit, in cele 3 perioade de dezbatere publica, peste 13 000 comentarii si peste 12 000 e-mailuri si scrisori, fapt calificat ca « o abordare fara precedent in orice alta arie a medicinei ».  
 
Multe dintre comentarii au vizat tocmai tendinta de a pune etichete patologice pe fenomene de firesti in anumite circumstante. Dar, ca sa aiba succes, aceste obiectii ar trebui insotite de un model pozitiv sau macar de o definitie pozitiva a sanatatii mintale. Cat timp sanatatea mintala va fi definita ca absenta a bolii, iar boala va continua sa fie principalul suspect de serviciu pentru orice nefericire, numarul de diagnostice va continua sa creasca; iar cand facem scaderea observam ca sanatosi raman din ce in ce mai putini.
 
Va simtiti sanatosi (mintal)? Si daca da, cum va dati seama de asta?
 
 
 
 

Cartea săptămânii (XI)

· Laisser un commentaire ·

Paşii pierduţiPaşii pierduți, de Alejo Carpentier, e un asemenea unui concert baroc prezentat intr-un cinematograf  in care pe panza alba ruleaza un film mut, usor suprarealist.

Combinatia aceasta improbabila produce uneori efectul unei comedii tragice:

“Atunci aflaram ca mai multi angajati ai hotelului disparusera. Putin dupa aceea, îi vazuram trecand pe sub arcadele din fata, inarmati cu carabine Mauser si incinsi cu cateva cartusiere fiecare. Vazand ca ramasesera cu jachetele albe de serviciu, glumiram pe tema infatisarii lor martiale.  [mai mult – aici]

Alteori, cititorul devine spectatorul unei drame comice:

“Cu mastile de gaz atarnand sub barbie, fara sa se fi schimbat de hainele de lucru, ai fi zis ca se depusesera pe ei, in straturi, pete si cruste, cele mai negre scursori ale pamantului. Toti beau naprasnic, direct din sticlele apucate de gat, printre carti de joc si fise risipite pe mese. Dar, dintr-o data, jocul inceta si jucatorii se intoarsera spre curte, cu o expresie de bucurie. [mai mult – aici]

Fiecare capitol are o tema muzicala care antreneaza apoi un flux de imagini reale, visate, amintite, imaginate, pe un fir cand epic-fabulos, cand dramatic-suprarealist.

E o carte care solicita permanent imaginatia si ofera recompense pe masura.

Cartea săptămânii (X)

· 1 commentaire ·

Am citit destul de greu primele capitole din Tehnica loviturii de stat de Curzio Malaparte, pe de o parte din cauza deselor referiri la si analogii cu un episod din istoria Romei antice care imi era complet necunoscut (conspiratia lui Catilina), pe de alta parte din cauza perceptiei ca stilul autorului este cand prea stufos si chiar redundant, cand eliptic si de neinteles pentru un om care nu citeste la cafea ziarele din anii ’20.

Dar tezele centrale ale cartii, aparuta in 1931, sunt foarte instructive si azi:

1. O lovitura de stat trebuie sa tinteasca cucerirea din interior a centrelor vitale ale statului (comunicatii, energie, resurse) si apoi guvernul va fi usor de izolat si de rasturnat.

2. Apararea statului impotriva unei insurectii nu se poate face eficient prin mijloacele politienesti,  ci  prin controlul ferm al acelorasi centre vitale.

3. 1000 de oameni hotarati si bine antrenati sunt suficienti pentru a prelua puterea intr-un stat care se bazeaza pentru mentinerea ordinii doar pe masuri politienesti.

Exemplele pe care le da autorul sunt convingatoare (insurectia bolsevica din Petrograd din octombrie 1917, preluarea puterii de catre Mussolini in 1922, tentativa lui Troţki de a-l inlatura pe Stalin in 1927). Cea mai spectaculoasa confirmare a teoriei lui Curzio Malaparte este predictia facuta in ultimul capitol al cartii ca Hitler nu va lua puterea printr-o lovitura de stat, ci pe cale parlamentara. Acest lucru se va intampla, 2 ani mai tarziu, exact din motivele descrise de Malaparte.

Cartea săptămânii (IX)

· 2 commentaires ·

img011O carte pe care nu o recomand celor care cauta raspunsuri. O recomand, ca si autorul, celor care cauta intrebari. Sau celor care accepta raspunsuri care ascund in aceeasi masura in care dezvaluie. Care cred ca adevarul

« nu e de negasit,  dar el nu se afla neaparat in teritoriul previzibilului, al intelepciunii « institutionalizate ». El poate fi atins, este cu siguranta intr-un loc anume, dar, de regula, in alt loc decât cel in care-l cauti. »

Pentru mine, cartea se desfasoara alert in primele 10 capitole. Ultimele trei capitole ale partii a II-a (Misterul usilor inchis-deschise, Trei feluri de risipa, Iconomul nedrept si inteligenta salvatoare) mi s-au parut mai poticnite ca stil si mai sterpe. Dar sa revenim la capitolele care m-au gasit foarte receptiv.

1 – Sa ma ierte autorul, dar finalul acestui capitol m-a dus cu gandul la filmele cu Indiana Jones:

« Fiecare isi va lua partea sa, caci parabolele sunt semnal revelator pentru unii si camuflaj prudent pentru ceilalti. Ele ascund dezvelind si dezvaluie acoperind, in functie de amplasamentul spiritual al receptorului. Altfel spus, parabolele cheama si totodata tin la distanta.[…]Stiutorii recunosc valoarea indicativa a decorului, in vreme ce, pentru nestiutori, acelasi decor e opac. Parabolele seamana cu un asemenea decor, cu o imagerie anume gandita pentru a conspira si deconspira in acelasi timp o comoara ascunsa »

3 – Se intituleaza Parabola semanatorului sau despre receptivitatea deviata, iar un citat semnificativ, in care domnul Plesu enumera 7 patologii ale receptivitatii, gasiti intr-o postare anterioara (aici)

5 – Am gasit aici un paragraf  luminator despre autoritatea care « te umbreste »

« Evident, recunoasterea unei autoritati exterioare sinelui propriu seamana a « cedare de suveranitate ». Ceea ce castigi e insa mai pretios decat ceea ce pierzi. Castigi o vindecatoare comuniune cu autoritatea care « te umbreste ». In spatiul evanghelic, umbra (skia) e altceva decat intunericul (skotos, skotia). Ea poate fi efectul unei revarsari de har, al unei iradieri benefice.[…] Capacitatea de a umbri (episkiazo) terapeutic e apanajul autoritatii care a trecut prin episodul adumbririi de sine, al jertfei. »

7 – O surprinzatoare recadrare a rugaciunii ca act de indrazneala si perseverenta

« Pentru cine are fie si o minima experienta a rugaciunii, un anumit tip de « jena » prost plasata e un sentiment frecvent. Cum pot indrazni sa ma rog, dintr-o data, pentru ceva, cand, in restul timpului, traiesc in afara oricarei reguli duhovnicesti? […] Fa-o! Lasa deoparte caldicelul « bunelor moravuri », accepta sa te faci antipatic, sa depasesti « masura », sa-ti inoportunezi partenerul, fie el prietenul de-alaturi sau Dumnezeu. »

Voi mai spune doar ca primul capitol (Faptă si contemplativitate din perspectiva parabolelor) al partii a doua este, in opinia mea, cel care ar putea gasi cei mai multi cititori receptivi printre oamenii (prea) activi ai zilelor noastre.

« Cunoasterea nu se exprima doar ca mod de a gandi, ci si ca fel de a fi, iar actiunea nu e doar mobilizare motrice, ci si fel de a intelege. »

Opt minute la Stalingrad

· 5 commentaires ·

« Din nou se făcu linişte. Oamenii care aşteptaseră  să se facă linişte pentru a da semnalele de atac şi oamenii pregătiţi ca la momentul convenit să se avânte spre poziţiile româneşti părură, pentru un moment, a se îneca în linişte. » (Vasili Grossman – Viată si  destin, p.667)

In acele linii ale Armatei a 3-a române se aflau si bunicul meu Ilie si unchiul Mărin, fratele bunicii Olga. Citind cartea lui Vasili Grossman, Viată si  destin, mi-am dat seama, cu stupoare, ca nu avem in literatura română nici o pagină de roman care sa evoce cea mai mare si mai tragică bătălie data vreodată de armata română: bătălia de la Cotul Donului.

« Două ciocane , fiecare de citeva milioane de tone de metal si sânge viu, omenesc – cel din nord si cel din sud -, asteptau semnalul.

Primele au pornit la ofensivă trupele amplasate la nord-vest de Stalingrad: pe 19 noiembrie 1942, la orele sapte si treizeci de minute dimineata, de-a lungul liniei frontului de nord-vest si a frontului de pe Don a inceput o puternică pregatire de artilerie care a tinut optzeci de minute. Valul de foc s-a pravalit asupra pozitiilor de luptă ocupate de unitati din Armata a 3-a română. » (p.663)

80 de minute de pregatire de artilerie… Si totusi…

« Bateriile româneşti care nu fuseseră neutralizate prinseră viată una după alta  si acum executau din adancime foc sustinut înspre limita anterioara » (p.668)

Cele 8 minute din titlu sunt o legenda de razboi sovietica, relatata de Grossman in fictiunea lui atat de realista: tancurile ar fi trebuit sa plece la atac la 8 si 50 de minute, dar, in fata neasteptatei riposte de artilerie a românilor, comandantul sovietic amana cu 8 minute aplicarea ordinului ferm al  lui Stalin (caruia nu-i pasa de cele cateva sute de morti in plus). 8 minute in care bateriile românesti au fost neutralizate, fiindu-le acum cunoscuta pozitia. Intr-un fel, in acea zi, artileristii români au fost primii care s-au expus inamicului. Dar despre frica, dragostea sau curajul lor nu a scris nimeni asa cum scrie Grossman despre ai săi:

« Cât de chinuitor, de groaznic e să te ridici in picioare în fata mortii, sa nu te feresti de moarte, să  alergi in întâmpinarea ei. Ce cumplit e sa mori încă tinerel. Ai vrea să trăiesti, să mai trăiesti. Nu există pe lume dorintă mai puternică decât dorinta de a păstra viata cea tânără, încă atât de putin trăită. Aceasta dorinta nu se află în gânduri, ea e mai puternică decât gândul, dăinuind în suflare, în nări, ea este în ochi, în muschi, în hemoglobina din sânge, care devorează cu lăcomie oxigen. Este într-atât de imensă, incât nu poate fi comparată cu nimic, nu poate fi masurată. Înfricosător. E înfricosător momentul acela dinainte de atac. » (p. 668)

Bunicul Ilie si unchiul Mărin s-au intors de la Cotul Donului. Alti 150 000 nu s-au mai intors si nici numele lor nu a fost pomenit nicaieri timp de mai bine de 40 de ani. A fost o tragedie in cel mai strict sens al cuvantului: oamenii si-au facut datoria, cu cinste, dar intr-o piesa pe care au lasat-o pe mana unor genii bezmetice.