Catégorie : Poezie

Sonet gri in do minor


op.13, « Podul Minciunilor »

De când minciuna stă cu noi la masă/ Ne pare mult prea mică pâinea vieţii;/ Bem rodul viţei la hotarul ceţii/ Căutând uitarea grasă şi frumoasă//

Rar mulţumiţi de darurile sorţii/ Ne-mbălsămăm în vorbe de melasă/ Si fermentând începe să miroasă/ Al amăgirii hoit în faţa porţii.//

Ziua minţim abil cu voce tare/ Iar seara vrem să auzim în şoaptă/ Tot adevărul vechilor izvoare.// Dar gândurile trec zornăitore/ Pod peste vis ce duce către faptă;/ Pe apa dintre trestii trece-o boare…///

Alte sonete – aici

Sonet roşu în fa major


op.12, « Rosenau »

Se întrebau de-i roşeaţa nascută/ Cu lumea odată sau ‘nainte – / Cand roşul dormea în seva cu minte/ În scoarţa mărului vieţii-nvelită.//

E trandafirul lumină ce minte?/ Ori poate-i urzeala lumii ţesută/ În culori, ca să fie văzută/ Risipa iubirii pusă-n cuvinte?//

Răspuns lămurit n-au aflat/ Nici învăţaţi într-a rozei ştiinţă,/Nici cei ce spun că pământul nu-i plat.//

Dar când mă uit la conturul perlat/ Al petalelor aprinse-n fiinţă,/ Stiu că grădinarul pe-aici a umblat.///

Sonet galben in sol major


În oraşul meu ratez dimineaţa/ C-un ceas care sunăşi un sendviş cu zimţi/ Cald şi ostil, fără gust, îl presimţi/ Cu nemiros ce-abil sare greaţa.//

Îl înghiţi şi treci la spălatul pe dinţi,/ Placidă oglinda-ţi perie faţa/ Şi-ţi înfăşoară lumina în ceaţa/ De microunde şi cafele fierbinţi.//

Azi m-am deşteptat în visul de vară/ Cu soare proaspăt cuprins în privire/ Şi verde adânc în inima clară.// Timp moale muşc, din mijloc de ţară,/ Sub coajă de aur coaptă-n uimire/ Când cerul iarăşi aproape coboară.///

Sonet jubiliar


op. 10, « Dansând cu vara »

Încă mai zbori visându-ţi dimineaţa/Cu fructe pârguite-n voal de rouă?/ Sau vrei acum s-alergi sub lună nouă/ Pe iarba necosită din fâneaţă?//

Cuprins rotund cu braţele-amândouă/Înaltul miez al zilei te răsfaţă;/Tu iei cu stânga cupa cu dulceaţă,/ Cu dreapta-i mângâi tâmpla ca să plouă.//

Când curcubeul vine să se-ncline/Dinspre nadirul apelor măiastre,/Semn violet îţi lasă în retine://De pace şi iubire care ţine,/ De joacă roză pe câmpii albastre,/De revenire iar şi iar la tine.///

Un profesor vienez si un « doctor de Paris »


Eminescu nu a fost nebun. Eminescu a avut o boala. Care nu era data de sifilis.

Cine zice asta? Profesorul Maximillian Leidersdorf, care l-a consultat pe Eminescu in cursul internarii in clinica Oberdöbling din Viena. De ce ar trebui sa-l credem? Pentru ca Leidersdorf era tocmai unul dintre sustinatorii teoriei ca majoritatea bolilor psihice sunt consecinta unor boli fizice, iar in domeniul patologiei generate de sifilis era o somitate; de altfel, in perioada 1883-1887 l-a avut ca asistent pe tânarul Julius Wagner-Jauregg, cel care a primit, in 1927, Premiul Nobel pentru descoperirea malarioterapiei in paralizia generala progresiva, data de sifilis. Ar fi putut, asadar, Leidersdorf sa treaca pe langa acest diagnostic? Eu cred ca nu.

Ginerele lui Leidersdorf (si proprietarul clinicii), doctorul Heinrich Obersteiner, medicul curant al lui Eminescu pe perioada internarii, merge insa dincolo de simpla negare a sifilisului si pune, se pare, si un diagnostic pozitiv al episodului de boala: manie acuta de cauza functionala. Termenul de psihoza functionala fusese pus in circulatie recent (1881) de profesorul Fuerstner, de la Heidelberg, pentru a desemna boli psihice fara cauza organica. Daca documentele clinicii nu ar fi fost distruse in timpul Primului Razboi Mondial, am sti din sursa directa daca Eminescu a fost unul dintre primii « beneficiari » ai diagnosticului de psihoza functionala.

Daca un trio de medici ieseni (dintre care unul a tinut sa adauge dupa semnatura « doctor de Paris ») nu ar fi ignorat acest diagnostic, probabil ca poetul nu ar fi fost supus tratamentelor cu mercur care i-au facut, probabil, mult rau si, foarte sigur, nici un bine. Ignoranta « de Paris » poate fi, cred eu, una dintre cauzele mortii premature a poetului.

Vreau sa precizez ca nu cred deloc in teoria conspirationista a « uciderii » lui Eminescu. Maiorescu si Junimea au strans bani si l-au trimis la cea mai buna clinica a vremii (Leidersdorf a fost chemat si de sultanul otoman Murad al V-lea, consultatie pe care insusi Eminescu o semnaleaza in « Timpul », in august 1876). A fost corect diagnosticat (iar diagnosticianul era chiar cel care infiintase, in 1882, Institutul Clinic de Neurologie din Viena, primul de acest fel din lume), iar episodul psihotic s-a remis complet. O fotografie facuta in 1884 arata un om care ar fi putut fi creativ inca multi ani (chiar daca, ar fi mai avut, probabil, periodic, episoade maniacale si depresive), daca in România ar fi dominat mai devreme ideile psihiatrice germane si nu alienismul francez.

Eminescu a fost dintre cei alesi simultan pentru boala si geniu. Nu este ori/ori. Nu va mai straduiti sa argumentati ca un « nebun » n-ar fi putut crea, in ultimele sale zile, Stelele-n cer. Eu as zice ca unui « normal » i-ar fi fost infinit mai greu sa o scrie. Tariile noastre sunt si slabiciunile noastre.

Sonet aniversar


Sunt dimineţi când totul veşnic pare/ Acelaşi chip în apa zilei vezi/ Greu trupul nu ţi-l simţi şi nu mai poţi să crezi/ Că glezna-ţi stă în unde schimbătoare.//

În scoarţă de stejar ai vrea să-ncrustezi/ Un semn de viaţă mustind de-ncântare?/ Sau poate vei lăsa clipa sa zboare/ Ca un fluture cu polen prin livezi?//

Minutul de-acum lasă-l să-noate/Ca peşte de aur plin de dorinţe/ Si scăldaţi-vă-n ocean împreună.//Mâine şi ieri sunt mereu prea departe/ Ca două haite de mari nefiinte/ Cronovore stârnite de clarul de lună.

Sonet verde în si bemol major


op. 8 « Noaptea muzeelor »

Şi dacă lumea-ncape într-o carte/ Pe care o citeşte în gând Dumnezeu?/ Să fie noaptea un vis în visul meu,/ Sau mor doar eu în ziua fără moarte?//

Ori poate-i viaţa o piesă-ntr-un muzeu/ De haine vechi şi amintiri uitate/ În labirint de timp făcut din fapte/ De Ariadnă-Minotaur-Tezeu?//

Firul e desfăcut, vremea aşteaptă/ Iubire, lupte, capete de zmeu,/ Speranţă crudă şi credinţă coaptă.// Mânca-voi bine, cere-voi în şoaptă/ Să fiu acum, să-ncep sa fiu mereu,/ Coborând sub tăcere o treaptă.///

5 ani pe un peron


Avem timp

de Octavian Paler

Avem timp pentru toate. Sa dormim,
sa alergam in dreapta si in stanga,
sa regretam ce- am gresit si sa gresim din nou,
sa- i judecam pe altii şi să ne absolvim pe noi insine,
avem timp sa citim si sa scriem,
sa corectam ce- am scris, sa regretam ce-am scris,
avem timp să facem proiecte si sa nu le respectam,
avem timp sa ne facem iluzii
si sa rascolim prin cenusa lor mai tarziu.

 Avem timp pentru ambitii si boli,
sa invinovatim destinul si amanuntele,
avem timp sa privim norii, reclamele sau un accident oarecare,
avem timp să ne- alungam intrebările,
sa amanăm raspunsurile,
avem timp sa sfaramăm un vis si sa-l reinventam,
avem timp să ne facem prieteni, sa-i pierdem,
avem timp sa primim lectii si sa le uitam dupa-aceea,
avem timp sa primim daruri si sa nu le-ntelegem.

 Avem timp pentru toate.
Nu e timp pentru putina tandrete.
Cand sa facem si asta murim.

[Doreste-ţi puţin]


« Doreste-ţi puţin: vei avea totul/ Nu dori nimic: vei fi liber »

« Speranţa e o datorie a sentimentului »

Niciodată voinţa altuia, oricât de seducătoare ar fi,/ N-o împlini în numele tău. Rămâi stăpân peste ceea ce faci,/ Sclav nu fi nimănui, nici măcar ţie însuţi.

Pe toate, de la deşertul îndepărtatelor astre/ Până la noi, ni le dăruieşte lumea./ Iar noi la toate acestea, străini, ne adăugăm,/ Gândind şi interpretând./ Destul ne este să atingem cu mâna iarba aici în preajmă./ Cel mai bun e ceea ce există.

Fragilă ca o tijă de păpădie e şi această clipă/ Ce mă susţine pe mine.[…] »

(Ricardo Reis Ode, în Fernando PessoaOpera poetică, traducere din limba portugheză de Dinu Flămând)

Campion: Ion Minulescu


Şi-ai să mă uiţi –
Că prea departe
Şi prea pentru mult timp porneşti!
Şi-am să te uit –
Că şi uitarea e scrisă-n legile-omeneşti.
. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .
Cu ochii urmări-vei ţărmul, topindu-se ca noru-n zare,
Şi ochii-ţi lăcrima-vor poate
Trei lacrimi reci de călătoare ;
Iar eu pe ţărm
Mâhnit privi-voi vaporu-n repedele-i mers,
Şi-nţelegând că mi-eşti pierdută,
Te-oi plânge-n ritmul unui vers.

Şi versul meu
L-o duce poate vreun cântăreţ până la tine,
Iar tu –
Cântându-l ca şi dânsul,
Plângându-l, poate, ca şi mine –
Te vei gândi la adorata în cinstea căreia fu scris,
Şi-uitând că m-ai uitat,
Vei smulge din cadrul palidului vis
Întunecatu-mi chip,
Ca-n ziua când te-afunda vaporu-n zare
Şi când din ochi lăsai să-ţi pice
Trei lacrimi reci de călătoare!

Marele Premiu şi cununa de lauri a primei editii a CPR : Ion Minulescu

Premiul I : Octavian Paler

Premiul II : Otilia Cazimir

Premiul III : Adrian Păunescu