Catégorie : Regalitate

Despre Rege

· 1 commentaire ·

« Dacă veţi fi de acord […] că o ţară poate avea şi o altă vocaţie decât cea de băcănie en gros, […] ajungem să ne întrebăm ce chip ar avea un Stat care s-ar dori în primul rând umanist. […] Ar avea chip de om. » (Vladimir Volkoff – Despre Rege)

« Un om sincer, dar niciodată cinic, în ciuda a ceea ce a suferit, cu mâini pricepute, ureche muzicală, binecuvântat cu un curaj fizic şi moral persistent şi cu o adâncă credinţă. Faţa sa arată uneori unul dintre cele mai calde zâmbete pe care le-am cunoscut » (Ivor Porter, aviator american în al doilea Război Mondial, despre Regele Mihai).

Portretul Regelui, la toate vârstele. Portretul României la maturitate.

Ivor Porter l-a  întâlnit prima dată pe Regele Mihai  în după-amiaza zilei de 23 august 1944 şi a fost frapat de faptul că regele,  într-un moment atât de dramatic, s-a gândit să ordone în mod specific eliberarea a trei paraşutisti americani, pe care  îi considera a fi  în pericol  în acele momente. Deşi, în mod obiectiv, regele însuşi era în cel mai mare pericol. 

Sinceritate, curaj fizic şi moral, zâmbet cald – cum ar fi ca România să fie reprezentată de aceste trăsături regale?

Puteti citi mai mult despre 23 august si Regele Mihai pe dcnews.

Cea mai lungă domnie

· 3 commentaires ·

Azi, ca în fiecare an de Sf. Ilie, mi-a venit de mai multe ori în minte acea descriere biblică despre întâlnirea cu Dumnezeu a proorocului (mai intimă decât suirile pe munte ale lui Moise):

« Că iată, Domnul va trece; şi înaintea Lui va fi vijelie năprasnică ce va despica munţii şi va sfărâma stâncile, dar Domnul nu va fi în vijelie. După vijelie va fi cutremur, dar Domnul nu va fi în cutremur; după cutremur va fi foc, dar nici în foc nu va fi Domnul. Iar după foc va fi adiere de vânt lin şi acolo va fi Domnul. »

Lucrurile cu adevărat importante trec prin lume ca o adiere de vânt lin. Pe care nu o simt cei care se aşteaptă la fulgere şi tunete.

Spre seară mi-am amintit  şi că 20 iulie 1927 a fost ziua în care a murit Regele Ferdinand Întregitorul. În aceeaşi zi, nepotul său, Mihai, în vârstă de 6 ani neimpliniti, este proclamat, în faţa Parlamentului, Rege al României « prin mila lui Dumnezeu şi voinţa naţională ». Cei trei regenţi depun juramântul în numele său. După 84 de ani de domnie, graţia de sus pare să fie încă peste Mihai al României. Voinţa naţională  s-ar putea deştepta.  Nu  cu surle şi trâmbiţe, ci încercând să simţim pe frunte acea adiere lină de vânt.

The King’s Speech

· 5 commentaires ·

Exista mai multe filme americane care au ca intriga abdicarea lui Eduard al VIII-lea din cauza opozitiei guvernului britanic la proiectata casatorie cu Wallis Simpson, o americanca divortata. Subiect suculent fie pentru a pune in scena un print progresist in lupta cu conservatorismul si ipocrizia, fie tensiunea dintre ratiunea de stat si ratiunile inimii; in filmele pe care le-am vazut, Albert, fratele mai mic, aparea intr-un rol sters, doar pentru a contrasta cu inteligenta, dezinvoltura si charisma mostenitorului tronului. Din punctul de vedere al intrigii, The King’s Speech este la fel de schematic, propunand o imagine in oglinda: Eduard este superficial, egocentric si iresponsabil, Wallis e o scorpie, Albert este un frate devotat si intelegator. Scenaristii recunosc faptul ca au marit tensiunea dramatica prin alterarea cronologiei – scena din catedrala, in seara dinaintea incoronarii, nu a avut loc, pentru ca imbunatatirea vorbirii printului Albert (viitorul George al VI-lea) incepuse deja cu un deceniu in urma (Albert vorbise cursiv in 1927, la deschiderea Parlamentului Australiei – tara de unde venea terapeutul sau, Lionel Logue!). Si totusi… Filmul se joaca magistral in intalnirea dintre cei doi barbati atipici pentru timpul lor – printul care nu putea sa-si joace rolul si actorul ratat care isi gasise vocatia in a-i ajuta pe altii sa-si recapete cuvintele. Dialogul est plin si imprevizibil (cu atat mai remarcabil pe fundalul unei scheme previzibile a actiunii), iar jocul actorilor (Colin Firth si Geoffrey Rush), captivant si angajant.

Pentru mine a mai evocat un exemplu pe care, intamplator, il citisem cu cateva luni inainte. Regele Henric al II-lea al Angliei o ia in casatorie, in 1141, pe Alienor de Aquitania. De fapt, e invers: Alienor, 27 de ani, cea mai bogata mostenitoare din Europa, recent divortata de regele Frantei (la cererea ei (!), papa a anulat o casatorie in care nascuse deja 2 copii) il alege pe tanarul Henric, 19 ani, sa-i fie sot. 15 ani mai tarziu, cei 2 au 4 copii si traiesc 9 luni pe an separat: el la Londra, ea la Angouleme. Prezumtivul print mostenitor era impreuna cu tatal, ceilalti impreuna cu mama. Printul mostenitor nu vorbeste aproape deloc; cand vorbeste, se balbaie. Intra in scena un « terapeut » neconventional – arhiepiscopul de Canterbury, viitorul sfânt Thomas Beckett, la acea vreme prieten din tinerete al regelui. Regele i-l da pe fiul sau in grija, sa creasca in casa lui (obiceiul timpului era intr-adevar, ca fiii de regi sa creasca o vreme in casa unui mare nobil); dupa un timp, printul vorbeste fluent si incepe sa-l considere pe Beckett adevaratul sau tata. Nu toate povestile se termina cu bine – printul va muri inainte de a ajunge rege, Thomas Beckett va muri ucis in catedrala din ordinul regelui pentru ca nu a vrut sa subordoneze Biserica Catolica a Angliei puterii regale, ceilalti trei fii se vor lupta impotriva tatalui lor si apoi intre ei. Similaritatea intre cele doua povesti, la 8 secole diferenta: tata dominator, mama distanta, terapie axata pe substratul emotional si abia apoi pe tehnica pronuntarii.

Iarasi am vorbit mai mult despre istorie decat despre film. Filmul e bun pentru ca ma provoaca la gandire.

Discursul Regelui

· 3 commentaires ·

Textul din 8 iunie l-am încheiat amintindu-vă că suntem contemporani cu ultimul rege constituţional al României. Majestatea Sa va împlini în curând, cu voia lui Dumnezeu, 90 de ani. Din care 84 de ani de domnie. A domnit sub regenţă între 1927 şi 1930, a fost detronat (neconstituţional) de catre propriul tată, a revenit la tron în 1940 pe fondul catastrofei naţionale a prăbusirii graniţelor României Mari; i s-a rezervat un rol decorativ, din care a ieşit însă, folosindu-şi prerogativa de şef al armatei, în august 1944, când a repus în vigoare Constituţia  din 1923; abdicarea de la 30 decembrie 1947 a fost obţinută prin forţă şi este nulă de drept, iar modul în care a fost proclamată republica populară, în aceeaşi zi, nu a respectat cerinţele de revizuire a constituţiei în vigoare în acel moment (chiar dacă am considera valabilă abdicarea, asta nu abrogă Constituţia); republica populară şi succesoarea sa, republica socialistă, nu au avut nici un moment legitimitate. Şi totuşi … Puterea instalată după 1989 a ales sa lase în vigoare, pentru aproape 2 ani, Constituţia Republicii Socialiste România, pentru că nu voia nici măcar sa audă de reînnodarea legitimităţii prin repunerea în drepturi a Constituţiei din 1923 (desigur, cu posibilitatea de a iniţia procesul de revizuire!). Iată de ce consider că, deşi sunt adoptate perfect legal şi democratic,  constituţiilor postdecembriste ale României le lipseşte legitimitatea.

De fapt, ar fi trebuit să fie vorba despre un film – King’s Speech, văzut recent pe DVD. Un film bun. Dar întâmplările mundane curente fac să pălescă începutul de comentariu pe care îl pregătisem. Pentru că viaţa bate filmul. Şi dacă filmul se încheia cu rolul mobilizator al discursurilor regelui George al VI-lea al Marii Britanii, eu vreau să pun în evidenţă faptul că regele nostru nu renunţat niciodată la datoria sa de a încuraja naţiunea prin mesaje a căror sobrietate şi al caror echilibru pe mine mă impresionează. Incepând din 1941 (inclusiv în anii 1948 – 1989), Regele Mihai a pronunţat în fiecare an Mesajul către Ţară de Anul Nou.  Discursuri de încurajare şi de păstrare a speranţei. Aş fi vrut să găsesc o înregistrare a mesajului din 1943 (care l-a enervat pe Hitler), dar nu am reuşit. Am găsit însă o dizertaţie interesantă despre aceste mesaje, pe care v-o recomand.

Un Rege este printre noi. Va fi ultimul rege constituţional al României, daca voinţa naţională nu va decide altfel.

8 iunie

· 3 commentaires ·

8 iunie 1930 a fost începutul sfârşitului României constituţionale. Carol Caraiman, fost Carol de România, principe moştenitor până la renunţarea la tron din 4 ianuarie 1926, s-a întors în ţară incognito (dar cu ştirea câtorva militari si politicieni) pe 6 iunie, sub numele de Eugène Nicolas. Numele de împrumut nu îi serveşte nici 24 de ore, pentru că aproape nimeni nu cere respectarea legii în privinţa cetaţeanului Carol Caraiman. Dimpotrivă, i se oferă regenţa chiar de catre primul ministru, Iuliu Maniu; Caraiman refuză, Maniu demisionează, dar nu ia poziţie fermă în apărarea ordinii constituţionale; Parlamentul României este convocat în sesiune extraordinară pentru duminică(!), 8 iunie 1930, convocarea petrecându-se cu câteva ore înainte de termenul fixat (o singură dată s-a mai ţinut o sesiune în aşa mare grabă, la 30 decembrie 1947, când a fost proclamată republica populară). Parlamentul anulează actul de renunţare la tron din 1926, constată succesiunea la tron a lui Carol, şi îl întronează, în aceeaşi zi, rege sub numele de Carol al II- lea. Actul de la 8 iunie 1930 inaugurează o practică de punere continuă sub semnul întrebării a legitimităţii şi legalităţii statului român însuşi. Carol devine succesorul de facto al fiului său dar pretinde sa fie recunoscut de iure ca rege al Romaniei chiar din momentul morţii tatălui său, Ferdinand Întregitorul (20 iulie 1927). Şi parlamentul îi oferă asta. 64 de ani şi 64 de zile trecuseră între plebiscitul din 2 aprilie 1866, când corpul electoral din România votase în cvasiunanimitate pentru aducerea pe tron a unui prinţ strain, şi seara de 5 iunie 1930, când Carol Caraiman ia decizia de a reveni în ţara în care s-a născut, dar pe care a abandonat-o deja de două ori în momente dificile. Iar ţara, prin reprezentanţii ei, a decis sa închidă paranteza legitimităţii constituţionale. Ceea ce s-a vrut o decizie de criză continuă sa-şi facă simţite efectele până în ziua de azi.

S-ar zice ca după 81 de ani nu mai e decât o pedanterie sa vorbim despre legitimitate.

 Şi totuşi… Ultimul rege constituţional al României este printre noi.