Catégorie : Uncategorized

Povestile si mirosul iubirilor


Va spuneam, in Cautandu-l pe Barbat, ca un studiu desfasurat simultan in Scotia si Japonia sustinea ca succesul in buna alegere a partenerului depinde de acordul fin intre trei sisteme de « scanare » a aparentelor: vizual, auditiv, tactil.

De fapt, studiul citat nu ia in calcul unul dintre simturile importante in atractia sexuala: mirosul. Ar fi fost si greu sa obtina rezultate concludente intr-o lume in care civilizatie inseamna si falsificarea mirosurilor. Putem sa mascam mirosul fricii, sa mimam mirosul dorintei, sa nuantam mirosurile unor emotii inexistente.

Stergem urmele emotiilor nostre primare. Si nici cu emotiile complexe nu mai stam prea bine: cati dintre noi mai stiu sa exprime nuantat emotii, sa le puna in cuvinte potrivite? In memoria de lunga durata raman numai cuvinte. Cuvinte pe care s-a uscat un parfum, cuvinte puse in povesti care au fost odata mirositoare.

Emoticon illiterate


Nu stiu sa citesc emoticoane (emoticoni?). Evident, nu stiu nici sa le (îi) scriu. Îmi poate spune cineva ce pierd nestiind acest cod si ce as câstiga daca as lua lectii de la fiicele mele?

Papagalii Barcelonei


Unii spun ca papagalul e o specie invadatoare in Barcelona. Dar atunci ce fel de specie suntem noi, cei 2 milioane de turisti, in fiecare an ? Barcelona are in fiecare august mai putini localnici decat populatii migratoare (umane). 

 Unii sustin ca papagalii Barcelonei au inceput sa se inmulteasca in libertate de prin anii ’70 ai secolului XX. Nu cred. Columb a adus in 1493, la Barcelona, in fata primilor regi ai Spaniei, putin aur si multi papagali. Majestatile Lor Ferdinand de Aragon si Isabela de Castilia  au hotarat ca tarile in care cresc asemenea creaturi merita sa fie explorate in continuare.

Si au dat banii pentru a doua expeditie, mai multi decat aurul adus de Columb. Si au cerut papei sa le dea pamanturile unde cresc papagali. Si papa le-a cedat solemn acele pamanturi in anul urmator, la Tordesillas. Ad maiorem Dei gloriam.

Am banuiala ca multi dintre papagalii Barcelonei au radacini catalane mai vechi decat majoritatea locuitorilor umani actuali.

St. Guilhem din desertul noilor barbari


Joi dimineata am simtit maretia, dar si o anumita sacralitate a locului. V-am zis ca o sa revin la St. Guilhem-le-Desert. Si am revenit. Vineri dupa pranz. Citisem o multime de lucruri pasionante despre Guilhem, varul lui Charlemagne, in noaptea trecuta. Si ma reconectasem la acea stare de vraja din copilarie, cand ii citeam bunicii mele legende cavaleresti in timp ce ea baga painea in cuptor.

Vineri dupa-amiaza eram insa doar o particica din acest flux de oameni in miscare catre oriunde cu GPS si camere de filmat. Am mers incolonati spre abatie. Mi s-a parut clar ca Guilhem nu e acolo in weekend. Am facut cale intoarsa fara sa coboram din masina. Ca niste barbari carora le e putin rusine de victoria lor asupra cavalerului neinfrant in lupta si care a crezut ca se poate retrage in desert pentru a se elibera de zadarnicia oricarei lupte.

Nici o poza azi. Poate ar fi trebuit totusi sa fotografiez amatorii de senzatii care sareau de pe Pont du Diable.

Un irlandez în pustiu


Totul a inceput in gara din Montpellier, sub o ploaie marunta. Era aproape 11 noaptea si taxiurile albastre care ar fi trebuit sa ne duca la hotel nu se zareau. Luam primul taxi care apare. Soferul  nu are trasaturi meridionale. Vorbeste frantuzeste cu un accent care nu pare a fi american; il intreb daca e britanic. « I’m from Dublin », spune el, cu un zambet, si adauga ca locuieste de cativa ani in Montpellier. Nu tot timpul. Are o casa si intr-un loc pe care ne  sfatuieste sa-l vizitam daca vom inchiria o masina: St. Guilhem-le-Désert.

Urmarea e tot sub semnul intamplarii. Ieri plecasem spre  Carcassonne. Am ratat intrarea pe autostrada 9 si ne-am trezit pe A750, pe care GPS-ul (neactualizat) nu o vedea; am luat harta si am constatat ca prima iesire era la 26 de kilometri, dar si ca acea iesire era foarte aproape de St. Guilhem-le-Désert. Am decis sa schimbam planul si sa mergem acolo, lasand Carcassonne pentru a doua zi.  

Am ajuns aici.

Continuarea o veti afla maine, pentru ca mergem si azi tot la St. Guilhem. Intr-un loc plin de anglofoni nativi, care au ales sa repopuleze satele occitane.

Teatru de umbre la Avignon


Poate ca de vina era lumina apusului. Poate ca, dupa o iesire dificila din Marsilia, nu am avut timpul si dispozitia sa stabilesc un bun contact cu trecutul. Cert e ca am simtit ca zidul cetatii inchide ermetic orice comunicare intre umbrele si luminile Evului de Mijloc si umbrele noastre in lumina unui apus de la inceputul mileniului al treilea.

Île de l’Université


Île de la Cité e deja cucerita de turistii care vor sa se catere pe catedrala, Cartierul Latin invata sa vorbeasca japoneza, dar, incredibil, Sorbona rezista cu un aer in acelasi timp scolastic si boem. In libraria de filosofie mi s-a parut natural sa dau peste o culegere de prelegeri tinute de J.-P.  Chngeux la College de France (aflat in acelasi perimetru fermecat) – Du vrai, du beau, du bien (Despre adevar, despre frumos, despre bine). Am luat cartea si o sa mai vorbim despre asta (stiti ca ma pasioneaza frumosul-si-binele; cand scrie despre asta un fondator al neurostiintelor, cu atat mai bine). Jumatatea de ora din « insula » Sorbonei a compensat toate deziluziile pariziene.

Edison la Eiffel


Noi eram in partea  de tropaiala si de blitzuiala; ei discuta intr-un timp in care inca se credea ca stiinta ne va elibera, iar fericirea e mai aproape cu fiecare calcul ingineresc bine facut.

Manipulare vs. influentare


Manipulare

  • Rezultatul este dezirabil pentru manipulator
  • Informaţiile neconvenabile sunt ascunse
  • Persoana manipulată nu este lăsată să aleagă liber
  • Voinţa şi interesele celuilalt sunt luate în considerare
  • Persoanei influenţate i se pun la dispoziţie toate informaţiile
  • Persoana influenţată poate să aleagă liber

Influentare

Dor de vară


« Mi-e deja dor de vara pe care-o văd, şi risipesc / Încă de pe acum lacrimi peste florile ei ajunse în/ Amintirea întoarsă pe dos / A clipei când le voi pierde. »

(Ricardo Reis – Ode, XVIII)