Cuvântul noematic, -ă exista deocamdata in dictionarele limbii române doar cu valoare adjectivala – “referitor la idei”; uneori e folosit  intr-un sens si mai restrâns – “referitor la noeme” (noeme = continuturi ale gandirii, in fenomenologia lui Husserl). Substantivului noematica îi dau tarcoale de 3-4 ani. Imi amintesc o lunga discutie cu un prieten si coleg, la intoarcerea dintr-o delegatie, cu un tren de noapte care se târa intre Suceava si Bucuresti, oprind adesea fara veste in mijlocul campiei. Atunci cred ca am zis prima data “terapie noematica”, incercand sa dau un nume mai pompos acelor lucruri care mi se intamplau in relatia terapeutica, neîncadrabile intr-o tehnica anume (dintre cele care imi sunt cunoscute!) si care pareau sa aiba efect. Supozitia mea era in seara aceea ca exista cateva cai prea putin batatorite care ar putea conduce spre descoperirea, redescoperirea, sau reconstruirea intelesului propriei povesti de viata; a da noima unei secvente de viata mi sa parut a fi o rezumare acceptabila a ceea ce se intamplase (dincolo de asteptarile mele) in cateva intalniri terapeutice care-mi vor ramane mult timp in memorie.

Intelesul se afla in cuvinte. Nu ramane nimic in memoria noastra care nu a fost mai intai legat de cuvinte. Drama se joaca uneori pe scenarii scrise cu cuvintele altora. Primul nivel la care putem sa dam noima este recapatarea cuvintelor proprii:  a redescoperi ca sunt “furios” sau “speriat”, nu doar “nervos”, ca pot fi “trist”, nu “dezmagit”.

Al doilea nivel ar putea fi redescoperirea faptului ca sensul, noima, de naste in relatie, niciodata in fiinta solitara, izolata, sau, cu un termen drag epocii noastre, independenta. “Face sens pentru mine”, chiar facand abstractie de faptul ca e un barbarism, e expresia perfecta a opacitatii la caracterul relational al oricarui inteles.

Noematica ar putea fi o disciplina a redescoperirii intelesurilor povestii mele de viata. O disciplina caredecojeste cuvintele si care se deprinde doar in relatia cu celalalt.