Nu suntem îngeri


După definiţia teologică, îngerii sunt fiinţe limitate, dar necorporale.

E o definiţie greu de înghiţit pentru mulţi contemporani.

Paradoxal, de multe ori aceleaşi persoane au ca ideal o fiinţă şi mai greu de imaginat: omul corporal, dar fără margini (care trebuie să se autodepăşească, dacă asta vă sună mai cunoscut). 

Se întâmplă tot mai des să ne facem planuri care sa ia în calcul viteza maşinilor şi puterea calculatoarelor, nu şi limitele capacităţii noastre de adaptare.

Ne spunem că tot ceea ce mintea concepe drept posibil corpul nostru ar trebui să execute. Şi devenim trişti, furioşi, sau neliniştiţi când constatăm că uimitoarea maşină umană, model nemodificat din neoliticul târziu, nu mai răspunde adecvat la comenzi.

Sindromul de epuizare apare în faza a treia a reacţiei fiziologice de stres. Hans Selye a descris stresul ca sindrom general de adaptare; cu alte cuvinte, stresul nu este un fenomen care apare din când în când şi doar la anumite persoane, ci un proces general, inerent oricărui efort de adaptare.

Sindromul de epuizare este mai uşor de prevenit decât de tratat; pentru inceput, sa regasim ritmul si masura, sa nu mai confundam mai multul cu mai binele şi să ne amintim ca mai binele e uneori duşmanul binelui.

Specii in pericol?


Nu ma ingrijoreaza soarta ursilor polari, nici a tigrilor siberieni. Nu ne vizitam si nu cred ca imi vor lipsi in timp ce astept metroul. Imi lipsesc mai mult prietenii plecati intr-o miscare browniana in cautarea fericirii. Imi lipsesc si potentialii prieteni care dupa ce scapa de calculatorul de la serviciu dau fuga la calculatorul de acasa. Pe cei cu care ma intalnesc in parc ii suspectez ca se gandesc prea mult la ursii polari si la incalzirea globala si nu au timp de pierdut cu exemplare din specia Homo sapiens sapiens netrezite la o constiinta planetara macar, daca nu cosmica.