Stereotipuri legate de gen exista in toate culturile. E greu de imaginat, de exemplu, romanul modern fara culorile contrastante pe axa masculinitate – feminitate. Partea proasta e ca stereotipurile tind spre o formulare absoluta:  » un barbat adevarat trebuie sa se bazeze numai pe fortele proprii »,  » baietii nu plang niciodata ». Asemenea formulari creeaza asteptari si temeri foarte mari si reduc flexibilitatea in adaptarea la realitatea cotidiana (care nu e nici alba, nici neagra si nici macar gri, ci in multe culori si nuante).

De exemplu, într-o situaţie în care aş avea nevoie de ajutor, nu ştiu cum să-l cer (pentru că am fost învăţat să nu fac asta pentru a fi un bărbat adevărat); mă tem că nu o să reuşesc, dar nu pot să mărturisesc nimănui asta, nici măcar mie  – “băieţii nu (se) plâng” -, anxietatea şi emoţiile negative neexprimate se acumulează şi înceop să afecteze atenţia, memoria, capacitatea de decizie.

În paralel, stresul şi anxietatea produc o serie de tulburări fizice. Omul merge la doctor (şi adesea din doctor în doctor, făcând o mulţime de analize şi investigaţii) în căutarea cauzei « palpabile » a suferinţei sale.

Din motive diferite, medicii şi pacienţii ar prefera să găsească o astfel de cauză : unii pentru că se simt mai în largul lor să trateze o  boală (de inimă, să zicem) bine definită, ceilalţi pentru că percep eticheta de tulburare psihogenă ca o depreciere a suferinţei lor (într-o traducere populară stigmatizantă, se simt trataţi ca « bolnavi închipuiţi »).

Aceste tipare de gândire încep să fie demontate în măsura în care medici şi pacienţi deopotrivă, mai bine informaţi şi educaţi, ajung să înţelegă că nu există o deosebire netă între tulburările de origine fizică şi cele de origine psihologică şi că în orice boală este psihofizică. In plus, sunt descrise din ce în ce mai multe mecanisme biologice specifice implicate în tulburările psihogene.

Cunoscându-se aceste mecanisme au apărut tratamente specifice şi eficiente ; a expedia un pacient cu tulburare de panică sub etichete vagi ca « nevrotic » sau « funcţional » înseamnă şi să-i refuzi un tratament specific, dovedit ca fiind eficace (eficienţa globală a tratamentelor antipanică şi antidepresive este similară cu cea a tratamentelor antihipertensive).

Vestea cea bună este că tulburarea de panică este acum în general rapid şi corect identificată de către medici şi din ce în ce mai larg acceptată ca diagnostic « real » de către pacienţi. Cum se defineşte atacul de panică, elementul central al acestei tuburări ?

Un atac de panică este definit de prezenţa a cel puţin patru dintre următoarele simptome: palpitaţii/tahicardie ; transpiraţii ; tremor ; senzaţie de sufocare ; dispnee ; durere toracică ; greaţă sau disconfort abdominal ; ameţeală, sezaţie de instabilitate ;derealizare / depersonalizare ; teama de a înnebuni ; teama că va muri ; parestezii ; frisoane/ bufeuri.

Atacurile individuale apar brusc, ating maximul de intensitate în cel mult 10 minute, durează de la câte­va minute până la 20-30 de minute. Frecvenţa şi cursul lor evo­lutiv sunt mai degrabă variabile. Pacienţii în atacul de panică trăiesc adesea un crescendo de frică şi simptome vegetative, plecând de obicei in grabă de oriunde s-ar afla. Dacă atacul apare într-o situaţie specifică, cum ar fi într-un autobuz sau într-o mulţime, pacienţii pot ulterior evita situaţia respectivă. În mod similar, atacuri de panică frecvente şi imprevizibile pot produce teama de a fi singur, sau de a merge în locuri pu­blice. Un atac de panică este adesea urmat de o teamă per­sistentă de a avea un alt atac.

Aşa cum am spus, există tratamente eficiente, de două tipuri : tratamentul cu medicamente antidepresive serotoninergice sau psihoterapia cognitiv – comportamentală. Veţi fi tentaţi să spuneţi că dacă merge cu psihoterapie nu poate fi vorba de mecanisme biologice specifice ; studii prin tomografie cu emisie de pozitroni au demonstrat că terapia cognitivă aplicată la pacienţii cu tulburare de panică induce modificări metabolice în aceleaşi zone cerebrale ca şi tratamentul medicamentos. Durata tratamentului este de 4 – 6 luni, în ambele variante, care pot fi şi combinate.

Să vedem acum modul în care tulburări depresive sau anxioase nerecunoscute pot genera sau agrava boli cardiovasculare organice. Studii recente au arătat că hipertensiunea arterială are o incidenţă semnificativ mai mare la persoanele care simt că nu pot controla cursul vieţii lor. Este ceea ce se cheamă « neajutorare învăţată ». Secvenţa ar putea fi următoarea : factori de stres – depăşirea capacităţii de adaptare la stres – inabilitate de a comunica şi mai ales de a cere ajutor – exprimare fizică a emoţiilor reprimate, de exemplu prin atacuri de panică – nerecunoaşterea şi netratarea tuburării de panică – dezvoltarea comportamentelor de evitare (fiindcă atacul a apărut în anumite locuri sau situaţii, acestea sunt ulterior evitate) – restrângerea registrului de comportamente şi reducerea consecutivă a oportunităţilor de acţiune, moment în care apare senzaţia de lipsă de control asupra propriei vieţi. Iată cum pacientul pe care nu l-am tratat pentru panică la 30 de ani, revine cu hipertensiune la 50. Pentru depresie lucrurile sunt şi mai clare : « neajutorarea învăţată » este una dinte componentele de bază ale ideaţiei depresive, şi este una dintre principalele ţinte ale terapiei cognitive. Este cazul să amintim şi faptul că unele comportamente cu risc cardiovascular (fumatul, consumul excesiv de alcool, alimentaţia neraţională, dezechilibrele somn-veghe, stilul de muncă) au rădăcinile în perturbări psihologice. Iata de ce programele recente de prevenţie a hipertensiunii arteriale iau tot mai serios în calcul masuri de psihoeducaţie şi suport psihoterapeutic.

Ultima categorie de probleme la care mă voi referi este coexistenţa dintre o boală organică a inimii şi o tulburare de tip anxios sau depresiv. Până nu demult se considera că e normal ca o persoană care are o boală serioasă să fie deprimată şi că nu trebuie acordat un interes terapeutic specific acestui aspect. Dar faptele nu se aşează întotdeauna cuminţi pe asemenea consideraţii filosofice : un studiu recent a arătat că după un prim infarct de miocard, cel mai bun predictor al unui nou infarct este prezenţa sau absenţa unei tulburări depresive persistente. Mai mult, tratarea depresiei îmbunătăţeşte prognosticul.

Inima nu este doar un muşchi care se contractă ritmic. Ea este şi un organ ţintă pentru numerose influenţe nervoase, biochimice, hormonale. Data viitoare când vi se spune că nu aveţi nimic la inimă pentru că analizele sunt bune, gândiţi-vă că medicul s-a grăbit şi a vorbit doar despre starea bună ţesutului cardiac şi a pereţilor vaselor, nu despre inexistenţa suferinţei dumneavoastră. Şi nu uitaţi că şi depresia şi anxietatea sunt nume de boli pentru care există soluţii la fel de eficiente ca pentru hipertensiunea arterială sau cardiopatia ischemică.