Ne vom aşeza din nou Teuta
Pe scaunele de lemn
Să ciocnim pahare sticloase
Ca destinele, ca inimile.
Din nou să ne aşezăm
Amintirile să le trăim
Să citim versurile
Nopţilor scrise.
Dă-mi ochii să văd soarele
Cum cad stelele
Cerul cum cade
……………………………….
(Lulzim Tafa – Mâine; mai mulți poeți albanezi contemporani – aici)
La Campionatul Naţional de Cultură Generală (15 martie 2014), echipa Intecity (Dan Creţu, Dan Ghenea, Dorel Bărbieru, Ştefan Bradea) a obţinut din nou medaliile de bronz. Concursul a fost câştigat de Glorious Bastards (Dan Adrian Ghita, Dan Minculescu, Miruna Ralea, Catalin Duminecioiu), iar pe locul II, după o finală foarte disputată, s-au clasat Terabiţii.
Întrebările au fost frumos construite şi echilibrat alese, capcanele au fost fine, arbitrajul impecabil (superenglezesc!).
De la precedenta ediţie încoace m-am străduit şi eu, pe acest blog, să vă fac să gustaţi din frunuseţea întrebărilor şi răspunsurilor de cultură generală în seria Flori, fete, filme…
Să va mai spun şi una dintre întrebările care mi-au plăcut (şi care, tangenţial, are oarecare legătură şi cu zgomotul de război din aceste zile la graniţele noastre).
« Sunt trei evenimente care pot fi descrise în acelaşi fel: primul s-a petrecut în deceniul al doilea al secolului XIX şi a fost o separare, al doilea a avut loc după 101ani şi a reprezentat un sfârşit, iar al treilea a marcat o înfrângere temporară şi s-a petrecut după alţi 5 ani. Care sunt cuvintele care leagă cele trei evenimente? »
Când am plecat în vacanţă prin Balcani, credeam că merg şi prin locurile de baştină ale unor strămoşi sârbi şi bulgari. Am descoperit însă ca nu e deloc simplu să spui cine şi cât e bulgar, român, albanez, grec sau sârb.
1. De exemplu, credeam că bunicii bunicii mele erau sârbi. Şi stră-străbunica sigur era sârboaică. Străbunicul avea cârciumă în Piatra. Or, aflu de la Dušan Popovič (citat de Neagu Djuvara) că toţi cârciumarii şi hangiii din Serbia la sfârşitul secolului XIX erau aromâni. Mai mult, Popovič dă şi o listă de nume sârbizate ale acestor cârciumari – printre ele se află şi Nikolič (= »ai lui Nicola »); or, cei din familia bunicii mele erau « ai lui Nicola ».
2. Am povestit deja episodul de la Cetinje, din faţa bisericii vlahe. Acolo mi-am dat seama că povestea cu statornicia pe un anumit teritoriu a popoarelor din Balcani e o poveste inventată târziu, pentru a justifica pretenţiile statelor naţionale (aceste construcţii în bună măsură artificiale într-o zonă unde regula este amestecul, nu separarea). Vlahii care au întemeiat Cetinje au migrat, într-o generaţie, vreo 300 de km, de la Stari Vlah (din Bosnia), pentru ca în generaţia următoare să mai migreze încă 300 spre Albania (unde vlahii au format cel puţin o treime din armata lui Skanderbeg).
3. Distanţele de mai sus sunt totuşi mici, comparativ cu drumul de la Ulcinj la Iaşi (1300 km). Ce legătură este? Familia aromână care a stăpânit cetatea muntenegreană Dulcigno (Ulcinj) se numea Balş(a). Această familie va emigra în Moldova şi a făcut parte din marea boierime moldovenească începând cu secolul al XVII-lea.
4. Ce-aţi zice însa dacă aş întinde şi mai mult coarda, în timp şi spaţiu, şi v-aş spune că e posibil ca numele oraşului Balş să aibă legătură cu familia suspomenită? Care ar fi stăpânit pământuri aici în secolele VI-VII. Cum vi se pare acest periplu de 3000 de kilometri într-o mie de ani (Oltenia – Bulgaria – Serbia – Bosnia – Muntenegru – Albania – Macedonia – Banat – Moldova)? Si să nu credeţi că plecau să facă turism individual, plecau cu tot neamul şi dependenţii. Plăcuţa de la biserica vlahă din Cetinje vorbeşte despre « vlahi şi voievozii lor ».
5. Văd că am mai multe de scris, aşa că las şi pentru un alt episod. Vă mai zic doar că eu m-am născut la Craiova, în cartierul Brazda lui Novac. Adică exact pe graniţa militară a Imperiului Roman în secolele IV-VII. Graniţa aceasta proteja o provincie numită Dacia Ripensis, a cărei capitală era Ratiaria, la sud de Dunăre (în apropiere de Vidinul actual). Acum mi se pare ciudat că în cărţile noastre de istorie povestea Daciei romane se termină la 271, cu retragerea aureliană, când există istorii absolut remarcabile despre Daciile sud-dunărene. (Ca să nu mai spunem că primele cuvinte româneşti consemnate istoric, au fost rostite la sud de Dunăre, în secolul VII. Iar cel care le-a rostit se afla în marş spre sud.)
Aţi auzit de Dosoftei, autorul Psaltirii în versuri românesti? Era de origine aromână. Dar de Andrei Şaguna, cel care a reînfiintat mitropolia ortodoxa a Transilvaniei si care a fost primul presedinte al ASTREI (Asociația Transilvană pentru Literatura Română și Cultura Poporului Român), stiti ca a fost aromân? Ca si Goga, ca si Şt. O. Iosif, ca sa pomenesc doar doi dintre acei ardeleni care au crezut toata viata ca soarele răsare de la Bucuresti.
Nu de la daci ni se trage mândria de a fi români. Romanitatea balcanica a fost depozitarul neîntrerupt al limbii si constiintei de neam a ceea ce avea sa fie natiunea română. Natiunea română modernă este foarte mult datoare succesului diasporei aromâne din secolele XVIII – XIX (pentru mine a fost foarte convingator in acest sens eseul domnului Neagu Djuvara din volumul colectiv Aromânii – istorie, limbă, destin; întregul volum este, de altfel, o lectură pasionantă!)
Mândria de a fi român (roman) e un produs brevetat de aromâni si scos pe piata mondiala la sfarsitul secolului al XVIII-lea; unii dintre ei au folosit ideea originii « nobile » latine pentru a se integra social intr-un imperiu care se numea incă, oficial (pana la 1806), Sfântul Imperiu Roman de Natiune Germană, altii pentru a trezi ideea nationala in teritoriile care urmau sa fie căminul national românesc. Herbert von Karajan este descendentul foarte german al unei familii macedoromâne din prima categorie, Emanuil Gojdu a fost marele mecena aromân al unei elite intelectuale românesti care va da substantă statului national: un Victor Babeș sau un Traian Vuia, de pildă, au fost bursieri ai Fundatiei Gojdu.
Am luat o pauza de la mersul la plaja si am jucat toti 5 un joc antrenant, inteligent si frumos facut: Citadele (autor: Bruno Faidutti). Avem o colectie consistenta de jocuri si cateva zile din vacante le petrecem in jurul mesei de joc.
Am mers cu trenuri prin Europa de la 1900 (Ticket to Ride), am cautat Colierul Reginei, am construit orase fortificate si abatii in Languedoc (Carcassonne), am calatorit pe drumuri primejdioase in Italia de Nord (Mille Grazie) si cate si cate alte aventuri!
Citadele e o fantezie avand ca tema un burg medieval occidental. Ceea ce e spectaculos e ca Ulcinj (Dulcigno) pastreaza o amintire mai vie a acestui ev mediu occidental decat insasi Verona, sursa de inspiratie a lui Faidutti pentru acest joc. In plus, aceasta amintire a Apusului se imbina aici cu Rasaritul multicolor.
La pranz am mancat la un restaurant tinut de un kosovar si un muntenegrean. In meniu era si ceva ce se numea piletina. Intelegand ca e vorba de pui, dar nestiind cum era preparat, am intrebat. Am aflat ca puiul era intai fiert, apoi copt (explicatia era data intr-o engleza cu pauze, cu o pauza mai lunga inainte de « boiled » – fiert). Oarecum intrigat si nehotarat, am intrebat si de urmatorul fel ale carui componente imi erau clare: rata si varza. Imi zice » E la fel, dar cu rata ». Aha! M-am prins: puiul era fiert impreuna cu varza, apoi dat la cuptor.
In meniul in albaneza rata era rosë. « Rata » e un bun lingvistic comun (si exclusiv) româno-albanez. Stefan cel Mare manca rata pe varza (asta e si raspunsul la sarada pe care v-am propus-o aici). Skanderbeg la fel. Skanderbeg intelegea sigur nu numai « rata », dar chiar si « varza », pentru ca aproape jumatate din armata lui era alcatuita din vlahi, iar legaturile sale cu Italia erau foarte stranse. Stefan cel Mare si urmasii sai au avut stranse legaturi cu Polonia. O urmasa a sa, Maria Leszczynska (regina a Frantei, bunica lui Ludovic al XVI-lea si stra-strabunica stra-strabunicului reginei Ana a României), a adus, probabil, rata pe varza din Polonia in Lorena.
Lorena e parte a Lotharingiei medievale, « coridorul oraselor », care se intindea de la gurile Rinului pana in nordul Italiei. In Citadela lui Bruno Faidutti nu se manca rata pe varza. Occidentul are o intarziere de 400 de ani in acest domeniu. Si se vede.
Din meniul de mai jos, un singur fel ar fi putut aparea pe masa lui Stefan cel Mare. Stiti care?
1. Rosii cu branza 2. Tocanita moldoveneasca 3. Sarmale cu mamaliguta si ardei iute 4. Rata pe varza 5. Parjoale moldovenesti cu cartofi taranesti 6. Mici 7. Ardei umpluti 8. Dovleac copt 9. Lapte de bou 10. Fasole cu ciolan
Sunt un balcanic. Scriu asta fara rusine si fara mândrie. E un fapt. Un fapt care a fost probat si in aceasta vacanta pe care am petrecut-o in Bulgaria, Serbia, Muntenegru, Croatia, Bosnia si Hertegovina.
Refuzul balcanitatii e o nevroza nationala. Nota speciala pentru ardeleni: si voi sunteti balcanici.
As indrazni chiar sa spun ca si Ungaria propriu-zisa e mai aplecata spre Balcani decat spre Viena; e suficient sa comparati o masa luata intr-un restaurant din Budapesta (capitala care a fost 150 de ani sub turci) cu una la luata la Bratislava (Pozsony – capitala regilor habsburgi ai Ungariei din secolul XVI pana in 1873) si veti simti diferenta de savoare.
Ideologia statului national a facut si inca face ravagii in aceasta patrie mai larga. Printre pierderile colaterale ale impartirii regiunii prin peste 20 de frontiere se numara si aromânii; am avut cateva ocazii de a reflecta la destinul acestei comunitati si la locul marginal care i se rezerva in manualele de istorie ale românilor nord-dunareni.
O sa incerc sa va spun (in foileton) o poveste despre acest periplu balcanic pe traseul Bucuresti – Giurgiu – Grivita – Plevna – Loveci – Sofia – Niš – Studenica – Novi Pazar – Sopoćani – Podgorica – Ulcinj – Bar – Cetinje – Kotor – Herceg Novi – Dubrovnik – Neum – Metkovic – Mostar – Sarajevo – Kraljevo – Kragujevac – Ravanica – Zaječar – Vidin – Calafat – Craiova – Bucuresti.
Spumă a mării
violent nealbastră:
duh mut de pirat
Nefericit ales titlul campaniei « E scris pe tricolor unire ».
Titlul original al cantecului era « Pe-al nostru steag e scris unire! »
Pe muzica lui Ciprian Porumbescu, au fost puse in timpul comunismului versuri noi, « revolutionare », si a rezultat « E scris pe tricolor unire ».
Foarte frumoasa melodie a lui Porumbescu este cantata de 100 de ani ca imn national al Albaniei. Pe versuri de Aleksander Stavre, nemodificate (poezia a fost publicata prima data intr-un ziar albanez din Sofia si a aparut in volumul Vise si plansete la Bucuresti, unde autorul si-a trait cea mai mare parte a vietii ). La Multi Ani, Albania!
DAN GHENEA 