Pe plajă la Rimini am redescoperit gustul pentru cuvinte încrucişate. Şi cum unii dintre cititorii acestui blog m-au întrebat ce se întâmplă cu filmul şi cu cartea săptămânii, ele vor veni împreună într-un rebus săptămânal în care voi pune şi alte gânduri pe o temă … Continuer la lecture de Cuvinte încrucişate (1): Piste false
„[…]De a ajuns cineva abia în ceasul al unsprezecelea, să nu se teamă din pricina întârzierii, căci darnic fiind Stăpânul, primeşte pe cel de pe urmă ca şi pe cel dintâi, odihneşte pe cel din al unsprezecelea ceas ca şi pe cel ce a lucrat din ceasul dintâi; şi pe cel de pe urmă miluieşte, şi pe cel dintâi mângâie; şi aceluia plăteşte, şi acestuia dăruieşte; şi faptele le primeşte; şi gândul îl ţine în seamă, şi lucrul îl preţuieşte, şi voinţa o laudă.
Pentru aceasta, intraţi toţi întru bucuria Domnului nostru; şi cei dintâi, şi cei de al doilea, luaţi plata. Bogaţii şi săracii împreună bucuraţi-vă. Cei ce v-aţi înfrânat şi cei leneşi, cinstiţi ziua. Cei ce aţi postit şi cei ce n-aţi postit, veseliţi-vă astăzi. Masa este plină, ospătaţi-vă toţi. Viţelul este mult, nimeni să nu iasă flămând. Gustaţi toţi din ospăţul credinţei; împărtăşiţi-vă toţi din bogăţia bunătăţii.[…]
Unde-ţi este, moarte, boldul? Unde-ţi este, iadule, biruinţa? Înviat-a Hristos şi tu ai fost nimicit. Sculatu-S-a Hristos şi au căzut diavolii. Înviat-a Hristos şi se bucură îngerii. Înviat-a Hristos şi viaţa stăpâneşte.[…] »
(Cuvântul de învăţătură al Sfântului Ioan Gură de Aur la Sărbătoarea Învierii Domnului)
Gabriel Garcia Marquez a murit, la 87 de ani, într-o joi. Joia Mare de anul acesta. « Nu cred în Dumnezeu, dar mi-e frică de El ». De asta i-am zis Gavril necredinciosul. Sunt oare mai credincioşi cei care zic invers (şi sunt aşa de mulţi!) – « Cred în Dumnezeu, dar nu mi-e frică de el »?
José Saramago a murit, la 87 de ani, într-o vineri. S-a declarat tot timpul ateu. Spunea că raiul şi iadul sunt doar idei in mintea noastră. Dar cei care nu au nici raiul, nici iadul prezente în minte, sunt mai aproape de credinţă decât ateul Iosif?
Jorge Luis Borges a murit, la 87 de ani, într-o sâmbătă. El îşi imagina raiul ca o bibliotecă. « Aş vrea ca raiul să existe, chiar dacă locul meu ar fi in iad ». Dar mai e o parte, mult mai rar citată (dintr-un interviu acordat în anul morţii sale, 1986): « Aş vrea ca raiul să existe pentru cei care cred în rai ». Nu e frumoasă această rugăciune a scepticului Gheorghe pentru cei ce cred? Şi oare sunt mai credincioşi decât el cei care vor iadul pentru ceilalţi?
În ziua Coborârii la Iad, îngăduiti-mi o rugăciune pentru necredincioşi.
Mă rog, Doamne, pentru scepticul Gheorghe, cel care s-a rugat pentru noi credincioşii.
Mă rog pentru ateul Iosif, care a luat foarte în serios minunile iubirii făcute prin Isus Hristos şi care s-a împiedicat de noi, Doamne, atunci când a zis « Cum poate face un credincios răul? ».
Mă rog pentru Gavril necredinciosul, cel care nu a luat în deşert numele Domnului şi n-a îndrăznit să-şi spună credincios, ci doar pe jumătate credincios (« necredincios cu mintea, credincios cu inima »).
Dau mărturie, Doamne, că şi aceştia trei m-au dus mai aproape de Tine. Şi mă rog şi pentru mine, Doamne, că doar Tu ştii dacă e mai aproape de Tine credinţa mea sau necredinţa lor.
Lumina ce-am primit-o în dar
S-a deschis în braţele tale
În viu colorate petale
De zile cu polen şi nectar.
Dulceaţa fu bună şi rodul fu bun;
Mulţumesc e puţin, dar totuşi ţi-l spun!
… în lupta binelui împotriva răului » (Mihail Şişkin – Părul Venerei)
Nişte oameni « civilizaţi » (orice o mai fi însemnând civilizaţie) au adoptat, în parlamentul belgian, o lege care permite eutanasierea copiilor. Pănă la ora la care scriu, 120 000 de oameni au semnat o petiţie online către Regele Belgienilor, cerându-i sa nu semneze această lege. Petiţia aici
O carte răsfoită într-o librărie mi-a adus aminte de Kurt Vonnegut. Un prieten virtual din prima tinereţe.
“Everything is nothing, with a twist.” (Orice este nimic, cu gust de ceva)
(Kurt Vonnegut – Abatorul cinci)
“We are what we pretend to be, so we must be careful about what we pretend to be.” (Suntem ceea ce pretindem că suntem, aşa că trebuie să fim atenţi la ce pretindem că suntem)
“There are plenty of good reasons for fighting…but no good reason to ever hate without reservation, to imagine that God Almighty hates with you, too. Where’s evil? It’s that large part of every man that wants to hate without limit, that wants to hate with God on its side. (Sunt o mulţime de motive pentru a te bate … dar niciun bun motiv pentru a urî vreodată făra rezerve, să-ţi imaginezi că însuşi Dumnezeu Atotputernicul urăşte împreună cu tine. Unde este răul? E acea mare parte din fiecare om care vrea să urască fără limită, care vrea să urască avându-l pe Dumnezeu în tabăra sa.)
(Kurt Vonnegut – Mama noapte)
Mi se pare o definiţie magistrală a răului. Care se potriveşte bine cu fraza care mi-a sărit azi în ochi:
« Nu există nici un motiv ca binele să nu poată învinge răul, cu condiţia ca îngerii să se organizeze aşa cum o face mafia. »
E din ultima carte a lui Kurt Vonnegut, Un om fără de ţară (A Man Without a Country, 2005), un fel de testament vesel al autorului, care s-a dus să vada cum sunt organizaţi îngerii în aprilie 2007.
Nu întrebuinţa rău ideile, ca să nu fii silit să întrebuinţezi rău şi lucrurile. Căci de nu păcătuieşte cineva mai întâi cu mintea, nu va păcătui nici cu lucrul.
Folosindu-ne cu dreaptă judecată de înţelesurile lucrurilor, dobândim cumpătare, iubire şi cunoştinţă. Iar folosindu-ne fără judecată, cădem în necumpătare, ură şi neştiinţă.
Iubirea trupească de sine este iubirea pătimaşă şi neraţională faţă de trup. Ei i se împotriveşte iubirea în înfrânare. Cel ce are iubirea trupească de sine e vădit că are toate patimile.
Mulţi săraci cu duhul are lumea, dar nu cum se cuvine. Şi mulţi care plâng, dar pentru pagube de bani sau pentru pierderi de copii. Şi mulţi blânzi, dar faţă de patimile necurate.[…]Fericiţi sunt însă numai aceia care fac şi pătimesc acestea pentru Hristos şi dupa pilda lui Hristos.
Ia aminte la tine, de nu cumva răutatea care te desparte de fratele tău nu se afla în fratele, ci în tine. Şi grăbeşte de te împacă cu el, ca să nu cazi din porunca dragostei.
(Sf. Maxim Mărturisitorul – Cele patru sute de capete despre dragoste)
Azi nu mi-am putut lua ochii de la o coala A4, lipita pe o usa laterala in biserica. Scria acolo: Asociatia pentru Cinstirea Eroilor Martiri ai Revolutiei din Decembrie 1989.
Martir inseamna marturisitor. Despre ce au dat marturie cei peste o mie? Despre adevar. Si, in orice caz, ceea ce i-a adus in bataia pustii a fost refuzul minciunii.
« Vom muri si vom fi liberi » ziceau ei. « Vom minti ca sa traim (bine?!) » pare sa fie deviza noastra.
Consimtim la minciuna « inteligenta » din reclame, mintim « necesar » in CV-uri si, mai ales, ne-am obisnuit cu « normalitatea » minciunii politice.
Pana cand vom fi mincinosi amatori condusi de mincinosi profesionisti? Unii dintre marii mincinosi avand pe constiinta si alte pacate capitale. Continuam sa fim complici?
Un spectacol de televiziune. Reproducerea unui lagar de concentrare nazist. Cu 95 de camere de filmat in plus. Suferinta in direct. Moartea in direct. Alegerea de catre public a condamnatilor la moarte. Apasand pe butoanele telecomenzii.
O satira neagra in care speranta nu moare, totusi. Nici frumusetea, nici iubirea.
Acolo unde este bine, acolo este patria.
Acest dicton e interpretat adesea in cheie joasa: « deviza celor care, pentru avantaje materiale, pierd sentimentul respectului şi al dragostei de ţară ».
Si totusi…
Acolo unde iti este bine, acolo iti este patria. Cum te-ai putea simti acasa acolo unde iti este rau?
Dar binele si raul sunt interioare, nu exterioare.
Binele creste in inima ta atunci cand oamenii apropiati iti deschid ochii asupra lucrurilor frumoase ale lumii, frumusete pe care nici o rautate efemera nu o mai poate strica.
Binele creste din capacitatea de a admira oamenii dimprejurul tau. Si daca vezi la acesti oameni sentimentul datoriei fata de altii, te simti si tu dator fata de cei care iti daruiesc astfel cel mai important lucru: inceputul unei povesti cu sens.
Nu sunt mândru ca sunt român. Mândria e un fel de a-ti ciopli idoli dupa chipul si asemanarea ta. Nu vreau sa particip la un astfel de cult.
Simt insa ca sunt dator unor oameni foarte diferiti care au crezut si cred intr-un proiect numit România. Acest proiect a fost unul care a creat caractere, modele, povesti de viata pline de miez.
Sunt recunoscator oamenilor care m-au facut om. Cerul lor e si cerul meu, pamantul lor e si pamantul meu.
Si mi-e bine. Nu in fiecare zi.
Acolo unde imi este bine, acolo imi este patria.
DAN GHENEA 