Translucidă ca o mare-nsorită,/ În miez de zi dimineața pătrunde/ Plină de acum, oricând și oriunde,/ Cu sare bună-n aluatul de pită// Aripi de-arhangheli închipuie unde,/ Drumuri secrete spre țara dorită/ În aur e scris pe frunza sfințită:/ Ia viața-n dar și-n iubire răspunde//
Ani buni să ai, cu ore preafrumoase/ Şi drumuri luminate blând de soare/ Şi-odihnă lângă râuri opaline.// Din cele ‘nalte și din cele joase/ Să ai din toate și din fiecare/ Din cele puse bine pentru tine.///
« Demnitatea «trestiei gânditoare» nu constă în depăşirea limitei, ci în a o conştientiza: pentru a te elibera e suficient, destul de des, să ştii că nu eşti liber. » (Vladimir Jankélévitch – La mauvaise conscience)
Uitarea şlefuieşte memoria. Memoria ziditoare e ţinerea în minte a binelui. Răul nu există în afara memoriei noastre.
Amintirea răului umple mintea cu nefiinţă. Iertarea nu e deplină decât împreună cu uitarea răului; iertăm deplin doar atunci când putem lăsa răul să se întoarcă în nefiinţa sa esenţială. Şi ne vindecăm astfel de nefiinţă, de acea spumă de nimicuri care ocupă locul binelui.
Dar cum să uiţi?
Făcând lucruri pe care ai fi bucuros să le accepţi ca dar. Oricum ai primit totul în dar. Aşadar…
Şi precum voiţi să vă facă vouă oamenii, faceţi-le şi voi asemenea.
Uitaţi forma negativă Ce ţie nu-ţi place, altuia nu-i face. Să ne concentrăm pe ce putem face, nu pe ce să nu facem.
Iertaţi şi veţi fi iertaţi.
E plina vorba noastră de mă aştept să. Să nu aşteptăm să facă lumea primul pas. Mi-a plăcut foarte mult o vorbă a Reginei Ana: « Lumea nu îmi datorează nimic. Dar nici eu ei ». Sa dăm lumii în dar ceea ce am primit în dar. A da, a iubi, a ierta sunt actele care mă afirmă ca persoană. Iertând mă iert. Şi uit răul ca să am loc destul pentru a ţine minte binele. Tot binele care mi s-a făcut. Binele care m-a făcut.
Daţi şi vi se va da. Turna-vor în sânul vostru o măsură bună, îndesată, clătinată şi cu vârf, căci cu ce măsură veţi măsura, cu aceeaşi vi se va măsura.
Vedem răul în ceilalţi pentru că ne măsurăm pe noi înşine cu o măsură prea uşoară. Ne e frică de presupusa uşurătate a fiinţei noastre şi facem faptele fricii. Frica ţine minte răul, vede peste tot răul, anticipează răul.
Căci nu este pom bun care să facă roade rele şi, iarăşi, nici pom rău care să facă roade bune.
Dar dacă pomul bun se teme că e rău şi nu mai face roade pentru că s-a umplut de frică în loc de sevă?
« Am un prieten în lumea afacerilor; se numeşte Mr. Time şi îl cunoaşte toată lumea.
Mr. Time crede că timpul înseamnă bani. Or, el câştigă mulţi bani şi totuşi el nu are timp. Să fie pentru că el, domnul acesta Time, n-are timp decât pentru bani? Sau cumva reciproca acestui dicton n-o fi ea cea valabilă? Sigur, nu este. Banii nu sunt timp, dimpotrivă, ei folosesc şi uzează timpul. Ne aflăm deci în prezenţa unui fenomen cu sens unic: transmutarea timpului în bani, fără retur. Unii consumă mult timp pentru a face puţini bani, în vreme ce alţii fac mulţi bani într-o nimica toată de timp. Nu asta ne interesează. Ceea ce este frapant este că Mr. Time poate să risipească treizeci şi şase de milioane, dar nu are nici o secundă de pierdut. Cerşetorii, dimpotrivă, ei au tot timpul. Tot timpul de a nu avea bani, sau de a-i aştepta; sau în cele din urmă de a nu-i mai aştepta, banii aceştia. Poate că în clipa aceea ei vor descoperi ceva care nu are preţ? Mr. Time nici n-ar vedea un asemenea lucru, presupunând că i l-ar arăta cineva cu degetul, căci e nevoie de timpul în care să priveşti bine asemenea lucruri pentru ca ele să existe.
Mr. Time nu va avea niciodată timpul acesta. Mr. Time nu are niciodată timp, timpul îl are pe el.
Se ştie că diavolul este Prinţul timpului, aşa cum Dumnezeu este Regele eternităţii. Timpul fără sfârşit, acesta este infernul. Prezenţa desăvârşită, aceasta este veşnicia. »
(Denis de Rougemont – Partea diavolului, traducere din limba franceză de Mircea Ivănescu, ed. Anastasia, 1994)
Dupa ce incepusem sa transcriu acest capitol, dintr-o carte in care toate sunt fabuloase, am descoperit ca Adriana Dumitru il pusese deja pe blogul sau; am dat copy-paste, asa ca sunt dator sa-i multumesc pentru o economie de circa 10 minute si pentru alte cateva descoperiri interesante pe blogul Te salut, viaţă.
Scriind pentru revista Doctorul meu un articol intitulat 7 nevroze de vacanţă, mi-au venit si cateva idei colaterale despre ceea ce s-ar putea numi « patologii ale dorintei de mai bine ». Azi m-am jucat putin punându-le nume. Iata ce a iesit:
1. Meliorismul ar fi numele dorintei perpetue de mai bine; partea proasta e ca, in secunda in care ma gandesc la mai binele de mâine, simplul « bine » de azi devine « mai rău » prin comparatie cu « mai binele » viitor. Mai binele e duşmanul binelui.
2. Optimalismul ar fi definit ca o apiratie de a avea doar cele mai bune lucruri; doar acestea aduc bucurie, tot restul e resimtit mai degraba ca o lipsa a idealului, nu ca o posesie a unei valori relative.
3. Maximalismul ar insemna dorinta de a avea toate lucrurile bune la un nivel maxim. Spre deosebire de optimalism, care de refera la un ideal, maximalismul se refera la lucrurile existente, vizibile; maximalismul nu mai cere nemaiîntâlnitul, cere insa tot ce intalneste .
4. Majorismul e o varianta cantitativa a meliorismului, in care mai binele e echivalat cu mai multul. Plusul viitor este insa resimtit ca un minus prezent. Iar scara nu se termina niciodata, ca sa ai un loc de odihna in care sa savurezi prezentul, singurul timp real.
5. In fine, intr-un timp al recordurilor, nu putea sa lipseasca suprematismul – dorinta de a ajunge cel dintâi; dorinta in sine ar fi perfect legitima, daca nu e ghidata de deviza « al doilea e primul care pierde ».
Daca ma intrebati cum se numeste starea care ne-ar feri de aceste boli ale dorintei de mai bine, tot jucandu-ma serios, v-as spune: peratognozia mediocritic regresivă (« cunoasterea limitelor cu evolutie spre mediocritate« )
DAN GHENEA 