Nu e vorba despre trecut. E vorba despre viitor. Cei care îşi zic republicani spun că noi, regaliştii, vrem să ne întoarcem într-un trecut idealizat. Nu e vorba despre trecut. E vorba despre viitor. Ce viitor are republica? Domnilor republicani, ce îmi propuneţi pentru următorii … Continuer la lecture de La Mulţi Ani, România!
Aţi auzit de Dosoftei, autorul Psaltirii în versuri românesti? Era de origine aromână. Dar de Andrei Şaguna, cel care a reînfiintat mitropolia ortodoxa a Transilvaniei si care a fost primul presedinte al ASTREI (Asociația Transilvană pentru Literatura Română și Cultura Poporului Român), stiti ca a fost aromân? Ca si Goga, ca si Şt. O. Iosif, ca sa pomenesc doar doi dintre acei ardeleni care au crezut toata viata ca soarele răsare de la Bucuresti.
Nu de la daci ni se trage mândria de a fi români. Romanitatea balcanica a fost depozitarul neîntrerupt al limbii si constiintei de neam a ceea ce avea sa fie natiunea română. Natiunea română modernă este foarte mult datoare succesului diasporei aromâne din secolele XVIII – XIX (pentru mine a fost foarte convingator in acest sens eseul domnului Neagu Djuvara din volumul colectiv Aromânii – istorie, limbă, destin; întregul volum este, de altfel, o lectură pasionantă!)
Mândria de a fi român (roman) e un produs brevetat de aromâni si scos pe piata mondiala la sfarsitul secolului al XVIII-lea; unii dintre ei au folosit ideea originii « nobile » latine pentru a se integra social intr-un imperiu care se numea incă, oficial (pana la 1806), Sfântul Imperiu Roman de Natiune Germană, altii pentru a trezi ideea nationala in teritoriile care urmau sa fie căminul national românesc. Herbert von Karajan este descendentul foarte german al unei familii macedoromâne din prima categorie, Emanuil Gojdu a fost marele mecena aromân al unei elite intelectuale românesti care va da substantă statului national: un Victor Babeș sau un Traian Vuia, de pildă, au fost bursieri ai Fundatiei Gojdu.
Am mai spus: inima României a fost si este Moldova. Cei trei mari regi ai nostri au inteles foarte bine asta.
Carol I a numit intotdeauna Iasii capitala culturala a României. Prima linie ferata care a facut conexiunea cu strainatatea a fost Bucuresti – Suceava (orasul moldav fiind pe atunci parte a provinciei austriece Bucovina), deschisa la 13 septembrie 1872. Iar in 1878, cand rusii au cerut cedarea judetelor Cahul, Bolgrad si Ismail (sudul Basarabiei, recuperat de Moldova in 1856), Carol a mobilizat armata pentru o confruntare care parea iminenta. […continuarea – aici]
Ferdinand I a fost, pentru doua saptamani, Domn al Moldovei, pentru ca Romania libera s-a confundat in acele zile din noiembrie-decembrie 1918 cu o Moldova intreaga, asa cum nu mai fusese de pe vremea lui Alexandru cel Bun. La 27 martie venisera la Iasi, pentru a-i prezentaa regelui Ferdinand declaratia de unire, reprezentantii Republicii Democratice Moldovenesti (Basarabia), iar la 28 noiembrie fusese randul bucovinenilor sa ceara unirea cu Regatul Romaniei.[…continuarea – aici]
Mihai I este regele care a reusit, in conditii extrem de vitrege, sa pastreze jumatate din inima moldava a României. Istoria nu se scrie cu daca, si totusi… Sa ne gandim putin: in martie 1944 Armata Rosie ocupa nordul Moldovei, iar in orasele Botosani, Dorohoi si Suceava introduce administratie militara sovietica. Ofensiva din 20-22 august duce linia frontului pana la Bârlad si Galati. Daca Antonescu reusea sa reziste cateva saptamani pe linia Focsani – Galati, probabil ca rusii, care deja introduceau, la 50 de km in spatele frontului administratie civila sovietica, ar fi indeplinit planul, vechi de 20 de ani si mereu reafirmat, al unificarii « poporului sovietic moldovenesc ».[…continuarea – aici]
Moldova e rana deschisa a neamului românesc. Ne inflamam la tot felul de pierderi imaginare, dar vorbim in soapta, nu cumva sa suparam pe cineva, despre sfasierea reala a Moldovei.
Regii Romaniei au fost intre cei mai bravi Domni ai Moldovei. Presedintilor Romaniei le e rusine cu Moldova.
……………………… continuarea – aici ………………………………..
Am primit aceasta nominalizare de la Lucy Visinescu. Ii multumesc.
Regulile concursului:
1.Numeste si multumeste persoanei/blogului care ti-a acordat premiul.
2.Scrie unsprezece lucruri despre tine.
3.Raspunde la intrebarile adresate si formuleaza noi intrebari pentru nominalizati.
4.Nominalizeaza noua bloguri pe care la admiri si au mai putin de doua sute de urmaritori.
5.Anunta nominalizarea pe paginile fiecarui blog
Raspunsurile mele la cele 11 intrebari puse de Lucy:
Nominalizarile mele sunt:
Intrebarile mele pentru nominalizati:
Am mai spus (aici si aici) de ce nu cred ca 1 decembrie nu e potrivita ca Zi Nationala. Oricum, nu in dauna zilei de 10 mai (argumente aici, aici, si aici). In orice caz, nu fara Coroană.
Cred însa ca am putea marca, intre 27 noiembrie si 3 decembrie, « Saptamana poporului român ». Cu regret pentru greseli, cu recunostinta pentru eroi si pentru martiri, cu incredere ca putem continua constructia politica si morala a bunilor nostri.
Iata propunerea mea:
27 noiembrie – « Ziua Căintei » – ziua cand ne cerem iertare pentru uciderile, minciunile si furaciunile dintre noi (amintirea mortii profesorului Nicolae Iorga, omorat in padurea de la Strejnic in noaptea de 27 noiembrie 1940)
28 noiembrie – « Ziua deportaților si desțăraților si exilatilor » (amintirea unirii « pe vecie » a Bucovinei cu Regatul Romaniei – 28 noiembrie 1918 ; pomenirea dreptei regine Elena, trecuta la cele vesnice la 28 noiembrie 1982, departe de tara)
29 noiembrie – « Ziua continuitatii si a înnoirii » (pomenirea trecerii la cele vesnice – pe 29 noiembrie 1852, la Palermo, in exil – a istoricului si revolutinarului Nicolae Balcescu, parinte fondator al natiunii moderne, dar si istoricul care ne-a dat Românii supt Mihai-Voievod Viteazul, carte care a inspirat generatii de luptatori pentru unitatea romanilor).
30 noiembrie – « Ziua Martirilor » (Sf. Ap. Andrei, protector al poporului român, a fost martir pentru credinta; sa-i celebram in aceasta zi pe toti romanii care au suferit si au murit pentru credinta lor)
1 decembrie – « Ziua Renasterii, Unirii si Concordiei » (1 decembrie 1918, stil vechi si stil nou:reintoarcerea in Bucuresti a Regelui Ferdinand si a Reginei Maria, dupa ce statul român fusese in pragul disparitiei; Declaratia de la Alba-Iulia, proclamand unirea Transilvaniei cu Regatul României, dar si garantarea drepturilor minoritatilor)
2 decembrie – « Ziua Moldovei » (la 2 decembrie 1917 se proclama Republica Democratica Moldoveneasca, care se va uni cu Regatul României la 27 martie 1918, cand teritoriul neocupat al tarii coincidea cu Moldova). Daca vom uita Basarabia, uitat sa fie numele nostru!
3 decembrie – « Ziua Civismului » (la 3 decembrie 1861 se deschid lucrarile Camerelor Principatelor Unite, care vor vota formarea unui guvern unic la Bucuresti; peste cateva luni va fi adoptat oficial numele România)
Bucovina e un exemplu edificator de naştere, transformare şi disoluţie a unei « regiuni istorice ». Bucovina este cedată Austriei de către Imperiul Otoman în 1775. Între 1768 şi 1774 avusese loc războiul ruso-turc în urma căruia Rusia a ajuns la Marea Neagră. Austria negociase la începutul războiului ca, în schimbul unei neutralităţi binevoitoare, să primească din nou Oltenia, pe care o mai administrase între 1718-1739. Evenimentele iau însă o alta turnură. În 1772 Austria participă la prima împărţire a Poloniei, obţinând Galiţia; pe de altă parte, turcii suferă înfrângeri decisive în ultimul an de razboi, aşa că, prin pacea de la Kuciuk-Kainargi obţine cam tot ce işi propusese; singurul lucru pe care renunţă să il mai ceară, la presiunea Austriei si Prusiei, este independenţa Moldovei si Valahiei (în cazul Moldovei, ar fi urmat, probabil, anexarea – un grup de mari boieri făcuse deja o petiţie în acest sens către Împărăteasa Tuturor Rusiilor, Ecaterina a II-a). În aceste condiţii, la trei luni de la încheierea pacii, Austria ocupă, în octombrie 1774, partea de nord-vest a Moldovei, vecină cu teritoriul luat de la Polonia cu 2 ani înainte. Teritoriul ocupat fusese nucleul statului moldovean în primele două secole de existenţă a acestuia, dar de mai bine de 200 de ani era o zonă periferică a principatului, după ce capitala se mutase la Iaşi. Linia de demarcaţie a fost una arbitrară; nu era cedată o « provincie » existentă, ci se decupa un teritoriu care avea să devină abia în urmatorul secol o regiune cu particularităţi culturale distincte (cam asta desemnează Landschaft) . Bucovina s-a născut ca ţinut de frontieră al unui imperiu. Numele de botez, Bucowina, a fost scris în ortografie germană pornind de la un etimon slav (bukovina = padure de fagi); adoptarea unui toponim polonez (în sensul de atunci, care îi includea şi pe ruteni – ucrainienii din Galiţia) era justificată de faptul că noul ţinut urma să facă parte din Regatul Galiţiei şi Lodomeriei. Bucovina a fost, timp de o sută de ani un teritoriu de imigraţie şi colonizare, ceea ce a schimbat dramatic proporţia etniilor – proporţia românilor a scăzut de la 75% in 1775 la 35% in 1910 (an în care rutenii reprezentau 38% din populaţie). A fost însă şi un loc de întâlnire paşnică a mai multor culturi care s-au potenţat reciproc (multiculturalismul cernăuţean a fost un produs remarcabil al acestei coabitări). Existenţa Bucovinei ca regiune politico-administrativă distinctă se încheie în 1938, când Carol al II-lea reorganizează ţara în ţinuturi, fiecare ţinut cuprinzând judeţe aparţinând unor regiuni istorice diferite; era o încercare de omogenizare şi centralizare statului; varianta carlistă nu a avut timp sa reuşească, a urmat însă lovitura de graţie a puterii sovietice.
Bucovina a existat 163 de ani. E o viaţă lungă pentru o « provincie istorică ». Dacia romană a existat ca provincie a Imperiului tot cam atât. În Europa e o singură ţară (Portugalia) cu frontiere neschimbate de mai mult de 200 de ani. « Regiunile istorice » se schimbă mai repede decât statele. Cam în 5-6 generaţii se pierde o anumită memorie istorică. Adică atunci când eu încep să uit poveştile pe care bunicul meu le ştia de la bunicul lui.
DAN GHENEA 