Étiquette : C. S. Lewis

Morală și psihanaliză


O alegere morală implică două lucruri. Unul este actul alegerii. Celălalt este reprezentat de diferitele sentimente, impulsuri și altele asemenea, care constituie structura psihologică a individului și sunt materia primă pe care se bazează alegerea sa. […] Psihanaliza își asumă sarcina de a elimina sentimentele anormale, adică de a oferi omului o materie primă mai bună pentru alegerile sale; morala se ocupă de actul alegerii în sine.

[…] Oricât ai îmbunătăți materia primă a omului, tot ajungi și la altceva: alegerea liberă, reală, a omului, de a pune sau de a nu pune avantajul propriu pe primul loc. Și această alegere liberă este singurul lucru de care se ocupă morala.

Materialul psihologic prost nu este un păcat, ci o boală. Nu este nevoie de căință, ci de tratament, ceea ce este foarte important. Oamenii se judecă  unii pe alții după acțiunile lor exterioare. Dumnezeu îi judecă după alegerile lor morale.[…]

Am putea spune acest lucru și altfel. Unii dintre noi, care par oameni foarte cumsecade, ar putea să se fi folosit atât de puțin de buna lor ereditate și educație, încât să fie de fapt mai răi decât aceia pe care îi privim ca pe niște răufăcători. Putem fi oare siguri de felul în care ne-am fi comportat noi înșine dacă am fi avut în cârcă o anumită structură psihologică plus o educație anormală plus puterea pe care le-a avut cineva ca, să zicem, Himmler?

(C.S. Lewis – Morală și psihanaliză)

A scuza și a ierta sunt antonime


“Rostim multe lucruri în biserică (și în afara bisericii) fără să ne gândim la ce spunem. De pildă, spunem în Crez «cred în iertarea păcatelor». /…/ A crede în iertarea păcatelor nu este nici pe departe atât de ușor pe cât îmi imaginam.

Credem că Dumnezeu ne iartă păcatele; dar și că nu va face asta decât dacă iertăm altor oameni păcatele făcute împotriva noastră. nu există nicio îndoială cu privire la partea a doua a acestei afirmații. Se găsește în rugăciunea Tatăl nostru; a fost rostită apăsat de Domnul nostru. Dacă nu ierți, nu vei fi iertat. Niciun aspect al învățăturii Sale nu este mai limpede; și nu există excepții. Isus nu spune că trebuie să iertăm păcatele altor oameni în cazul în cazul în care nu sunt prea groaznice, sau dacă există circumstanțe atenuante, sau ceva de genul acesta. Trebuie să le iertăm pe toate, oricât de resentimentar, de meschin sau de des repetate. În caz contrar, nu ni se vor ierta nici nouă păcatele./…/Fotografie0089

Dar între a ierta și a scuza există o diferență ca de la cer la pământ. Iertarea spune: «Da, ai făcut acest lucru, dar accept cererea ta de iertare și nu-ți voi purta pică, iar între noi totul va fi exact cum a fost înainte». A scuza înseamnă a spune: «Văd că a fost fără voia ta, n-a fost cu intenție, n-a fost vina ta.» Dacă un lucru n-a fost cu adevărat din vina cuiva, atunci nu este nimic de iertat. /…/Dar necazul este că ceea ce numim noi «a-i cere iertare lui Dumnezeu» constă foarte adesea în a-i  cere lui Dumnezeu să ne accepte scuzele. /…/ Suntem atât de nerăbdători să i le punem în vedere lui Dumnezeu (și nouă înșine), încât avem tendința de a uita lucrul cu adevărat important; mai exact, partea rămasă, partea pe care n-o acoperă scuzele, partea care este nescuzabilă, dar nu și, slavă Domnului, de neiertat./…/

Adevărata iertare înseamnă să privim țintă către păcat, păcatul care rămâne fără scuze, după ce au fost invocate toate circumstanțele atenuante, să-l vedem în toată oroarea, murdăria, josnicia și răutatea lui, și totuși să fim pe deplin reconciliați cu omul care l-a făcut. Aceasta – și numai aceasta – este iertare; și aceasta o putem căpăta întotdeauna de la Dumnezeu, dacă o cerem./…/

A scuza ceea ce poate produce scuze bune nu este dragoste creștinească; este doar corectitudine. A fi creștin înseamnă a ierta ceea ce nu poate fi scuzat, fiindcă Dumnezeu ți-a iertat ceea ce nu poate fi scuzat.

Așa ceva este greu. Probabil că nu este atât de dificil să ierți o singură ofensă mare. Dar să ierți provocările necontenite ale vieții de zi cu zi – a continua să ierți soacra despotică, soțul pus pe amenințări, soția cicălitoare, fiica egoistă, fiul duplicitar -, cum putem face asta? Putem s-o facem, cred eu, doar amintindu-ne unde ne situăm, dând greutate cuvintelor atunci când spunem în rugăciunea de seară: «Și ne iartă nouă greșelile noastre, precum și noi iertăm greșiților noștri». Nu ni se oferă iertare decât în acești termeni.”

(C.S. Lewis – Despre iertare)

24 de zile in Balcani (6): Lectura matinală


« Când contempli o grădină  dintr-o cameră situată la etaj este evident (dacă stai să te gândesti) că te uiti printr-o fereastră. Dar dacă în primul rând te interesează grădina, o poti contempla vreme îndelungată fără să te gândesti la fereastră.[…] Si exact acesta este modul în care a fost dat uiării supranaturalul. Naturalistii s-au consacrat gândirii despre natură. Ei nu au luat în seamă faptul că gândeau. În clipa în care devii atent la acest lucru e evident că gândirea nu poate fi un simplu eveniment natural si că există, asadar, si altceva în afara Naturii. Supranaturalul nu e îndepărtat si obscur: este ceva ce tine de experienta cotidiană si de fiecare clipă, ceva la fel de intim ca si respiratia. Negarea lui depinde de o anumita neatentie. » (C. S. Lewis – Despre minuni)

Sobolan, Cârtită, Bursuc


« Bunicul, parintii, fiul adult, copilul, câinele si pisica sunt cu adevarat membri ai familiei tocmai fiindcă nu sunt membrii sau unitatile uneu clase omogene. Nu sunt interschimbabili. Fiecare persoană e o specie in sine. Mama nu este pur si simplu o persoană diferita de fiică, ci este un alt fel de persoană […] Tatal si bunicul sunt aproape la fel de diferiti pe cat este câinele de pisică. Dacă elimini pe oricare dintre membri, nu doar ai redus familia ca număr, ci i-ai schilodit structura. Unitatea ei este o unitate a incomensurabililor.

O vagă intelegere a bogatiei inerente acestui tip de unitate  reprezintă unul dintre motivele pentru care ne place o carte precum Vântul printre sălcii; un trio cum este cel alcatuit din Sobolan, Cârtită si Bursuc simbolizeaza diferentierea extrema a persoanelor aflate intr-o uniune armonioasa despre care stim intuitiv ca este adevaratul nostru refugiu atat  impotriva singuratatii, cat si a colectivismului.[…]Iată de ce ideea modernă că un copil ar trebui sv le spună părintilor pe numele de botez este atat de vicioasă. Pentru că este o strădanie de a il face să ignore diferenta elementelor care intră in alcătuirea unei unitati organice reale. Sustinatorii ideii incearca să-i inoculeze copilului conceptia ridicola că mama lui e o simplă cetateană ca oricare alta, să-l facă ignorant cu privire la ceea ce stiu toti oamenii si insensibil la ceea ce simt toti oamenii. Se incearcă aducerea monotoniilor anoste ale colectivului in lumea mai bogata si mai concreta a familiei. »

(C. S. Lewis – Ferigi si elefanti)