Am trecut prin zeci de tuneluri. Si inca eram invidiosi pe calatorii din trenurile care pareau sa aiba o ruta si mai spectaculoasa.

Parea ca n-o sa se termine niciodata acea strapungere repetata care te ducea meru in aceeasi carte postala: un fir de apa care se vedea jos (uneori doar se banuia), râpa abrupta in stanga, perete dezgolit aproape vertical in dreapta, iar in fata doi munti care se bat in capete; si verde inchis peste tot (doar apa este cand de un verde deschis si tulbure, cand foarte inchisa, aproape neagra).

Spre 4 am ajuns la Podgorica. Ne era foame si ne trebuiau cartele telefonice asa ca am tras la mall. Mallul, ca toate mallurile, iar orasul e unul urât, construit de la A la Z in anii socialismului (minus cele doua malluri!).

Podgorica e situat in singura campie demna de acest nume din Muntenegru (in rest, sunt niste petice de pamant mai mult sau mai putin plat, doar ceva mai mari ca Parcul Herastrau; in stradania de a gasi si ceva câmpii in tara lor, geografii muntenegreni spun ca si Cetinje, vechea capitala, aflata undeva pe la 700 de metri altitdine, ar fi situata intr-o câmpie!).

Am trecut lacul Škoder pe cand soarele apunea frumos (si, ca intr-un tablou de duzina, se vedea si un pescar in lumina amurgului!), apoi tunelul Sozina, lung de aproape 5 km, ne-a scos brusc deasupra Mării Adriatice. Era inca lumina la Sutomore si o mare forfota de turisti, care imparteau drumul cu masinile. Cand s-a rasfirat coloana era deja noapte. Adriatica era plina de beculete.