« Il n’y a pas de vérités  moyennes » (Georges Bernanos)

« Nu există adevăruri medii ».  Mă gândeam la aceste cuvinte (citite în Jurnalul unui preot de țară) când am intrat azi dimineață în metrou. Adevăruri medii. Dar sunt chiar la modă asemenea « adevăruri », mi-am zis. « Omul mediu », acela care rezultă din statistici, nu poate fi găsit în realitate (și nici nu este un ideal!). Și totuși, suntem bombardați  zilnic cu « adevăruri statistice ».

Mă mai gândeam că asemenea adevăruri medii nu prea ajută pentru a da sens vieții sau măcar pentru a opri înaintarea minciunii. Minciuna poate fi seducătoare, cu adevărurile medii nu se identifică nimeni.

Întâmplător sau nu, lângă mine un tânăr îi povestea cu ceva entuziasm prietenei sale despre un eseu pe care îl pregătea pentru seminarul de dogmatică.

« Cel mai tare îmi place ideea asta că nu suntem, ci mereu devenim. Și fie că vrei sau nu vrei, devii. »

Prietena a intervenit pe un ton mai scăzut și nu am prins ideea. El a părut să preia ștafeta și am auzit din nou clar:

« De fapt, Stăniloae chiar așa spune – că atunci când stagnezi ești  încremenit în afara și a ființei și a devenirii… și acela este iadul… »

Deci asta ar fi eroarea lui Faust când spune « Clipă, oprește-te! »… În chiar acea clipă, Faust intră în iadul stagnării. Oprește devenirea sa înspre Ființă.

După ce am ajuns acasă, am fost curios să citesc  textele  la care făcea trimitere  tânărul din  metrou.

Am găsit unul foarte dens despre ceea ce Stăniloae numește « esența iadului »:

« Chinurile nu vor consta atât într-o singurătate simplă, cât într-o singurătate impusă de o vecinătate chinuitoare […] Căci dacă am fost noi șerpi pentru ceilalți, vor fi acum ceilalți șerpi pentru noi. Și mai chinuitor si mai cumplit decât orice chin este sa fim pururi împreună cu cei ce ne urăsc și cu cei pe care-i urâm… și despărțiți de Cel ce ne iubește si pe Care îl iubim. […] Toți ii chinuiesc pe toți; toți se apără de toți.

Florensky spune că omul închizându-se în sine se alterează în așa măsură, că nu mai e o realitate obiectivă pentru alții.

Obișnuindu-se să nu mai vibreze când spune tu, omul nu mai vibrează nici când i se spune tu. Se îngroapă într-o totala indiferență, într-o moarte față de orice relație. El nu mai spune decât « eu, eu, eu »[…]

Daca nu am căutat sensul adevărat al lucrurilor și persoanelor, vom avea minciuna si absurdul; vom avea « viermele urii » pe care l-am cultivat.[…] Din toate partile ne vor înconjura minciuna și nesinceritatea șerpuitoare pe care am cultivat-o. »

Iar « adevărurile medii » nu ne vor servi la nimic.