« Il n’y a pas de vérités moyennes » (Georges Bernanos)
« Nu există adevăruri medii ». Mă gândeam la aceste cuvinte (citite în Jurnalul unui preot de țară) când am intrat azi dimineață în metrou. Adevăruri medii. Dar sunt chiar la modă asemenea « adevăruri », mi-am zis. « Omul mediu », acela care rezultă din statistici, nu poate fi găsit în realitate (și nici nu este un ideal!). Și totuși, suntem bombardați zilnic cu « adevăruri statistice ».
Mă mai gândeam că asemenea adevăruri medii nu prea ajută pentru a da sens vieții sau măcar pentru a opri înaintarea minciunii. Minciuna poate fi seducătoare, cu adevărurile medii nu se identifică nimeni.
Întâmplător sau nu, lângă mine un tânăr îi povestea cu ceva entuziasm prietenei sale despre un eseu pe care îl pregătea pentru seminarul de dogmatică.
« Cel mai tare îmi place ideea asta că nu suntem, ci mereu devenim. Și fie că vrei sau nu vrei, devii. »
Prietena a intervenit pe un ton mai scăzut și nu am prins ideea. El a părut să preia ștafeta și am auzit din nou clar:
« De fapt, Stăniloae chiar așa spune – că atunci când stagnezi ești încremenit în afara și a ființei și a devenirii… și acela este iadul… »
Deci asta ar fi eroarea lui Faust când spune « Clipă, oprește-te! »… În chiar acea clipă, Faust intră în iadul stagnării. Oprește devenirea sa înspre Ființă.
După ce am ajuns acasă, am fost curios să citesc textele la care făcea trimitere tânărul din metrou.
Am găsit unul foarte dens despre ceea ce Stăniloae numește « esența iadului »:
« Chinurile nu vor consta atât într-o singurătate simplă, cât într-o singurătate impusă de o vecinătate chinuitoare […] Căci dacă am fost noi șerpi pentru ceilalți, vor fi acum ceilalți șerpi pentru noi. Și mai chinuitor si mai cumplit decât orice chin este sa fim pururi împreună cu cei ce ne urăsc și cu cei pe care-i urâm… și despărțiți de Cel ce ne iubește si pe Care îl iubim. […] Toți ii chinuiesc pe toți; toți se apără de toți.
Florensky spune că omul închizându-se în sine se alterează în așa măsură, că nu mai e o realitate obiectivă pentru alții.
Obișnuindu-se să nu mai vibreze când spune tu, omul nu mai vibrează nici când i se spune tu. Se îngroapă într-o totala indiferență, într-o moarte față de orice relație. El nu mai spune decât « eu, eu, eu »[…]
Daca nu am căutat sensul adevărat al lucrurilor și persoanelor, vom avea minciuna si absurdul; vom avea « viermele urii » pe care l-am cultivat.[…] Din toate partile ne vor înconjura minciuna și nesinceritatea șerpuitoare pe care am cultivat-o. »
Iar « adevărurile medii » nu ne vor servi la nimic.
DAN GHENEA 
Ma nedumereste opinia domnului Staniloaie in multe privinte. Cum ai putea vibra la acel « tu », cand nu stii sa vibrezi la « eu »? Si aici nu ma refer la egocentrism, ci la a sti cine este acest « eu ». Ce relatie sa ai cu exteriorul, ce adevar sa gasesti in lucruri, in ceilalti, cand nu ai gasit niciun adevar in tine? Cum sa imbratisezi viata, cand ai fost invatat si impins doar sa supravietuiesti, sa te capatuiesti, sa ajungi, sa devii? Ce sa devenim?!? Cine spune ca suntem insuficienti asa cum suntem aici si avum? Nu e vorba despre nicio devenire, e vorba despre o intoarcere acasa, care o vrea sa inteleaga asta…
Vraiaste inauntru, vraiste in afara si, de asemenea, in opiniile domnului Staniloaie…
culmea e ca tocmai despre asta vorbeste parintele Staniloae – despre intoarcerea acasa… si nu o zice de la el, ci de la cel ce i-a spun batranului fariseu Nicodim « pana nu veti fi asemenea pruncilor …. »
Na, vedeti? Tot degeaba o spune, daca o spune din auzite si nu din traite. Cum ar mai fi putut scrie primul paragraf, cel putin, daca ar fi stiut, experimentand direct, noima indemnului de mai sus? Fiindca ce-i lipseste pruncului de nu isca razboi cu sine si cu lumea? Conceptele de bine si de rau.
nu prea inteleg ce vreti sa ziceti…
aici sunt de acord cu Ramona, pentru că am trăit asta, când nu am găsit nici un adevăr în mine..dar, ”sunt unele momente critice în viață, când gândurile tale se întorc spre trecut, te întorci în locurile unde firele s-au încâlcit, atunci încerci să-ți clarifici propria imagine, care a devenit distorsionată, dincolo de recunoaștere”, înveți să redevii acel eu, și apoi vei putea să vibrezi și la acel tu…și ”doar dragostea transformă orice ființă din lume în ceva sfânt, într-o prezență în care crezi, și toate lucrurile devin simbol al profunzimii și densității existenței” am citat din E.Drewermann
Daca doriti, putem incerca impreuna sa vedem unde ajungem cu opiniile.
tot nu inteleg…
cred că nimeni nu ar înțelege asta, afară de cei care s-au prăbușit, într-un moment al vieții lor, cu avionul în deșert
Imi permit sa dezvolt un pic, poate va este de folos…Nu ca as incerca sa va conving de ceva. Gandul acesta, de a va convinge, ma cam indeamna la ras. Voi incerca doar sa imi argumentez, un pic, opinia si incep prin a va intreba de ce va iubiti copiii? Ati citit undeva ca trebuie sa ii iubiti, vi s-a spus ca asa e moral? Ma indoiesc. Iubirea dumneavoastra vine natural, asa-i? Parerea mea este ca se intampla asa pentru ca ii simtiti parte din dumneavoastra. Si banuiesc ca, atunci cand au opinie diferita de a dumneavoastra, nu dezvoltati resentimente/ura fata de ei, ci o respectati. Sintagma cheie ar fi « parte din dumneavoastra ». Imaginati-va cum ar arata lumea daca fiecare ar simti ca parte din el exteriorul, natura, animalele, semenii. Ar mai putea fi vorba despre serpi, chinuri atroce, lipsa de vibratie, minciuna si absurditate?
Totodata, cand m-am referit la conceptele de bine si de rau, aveam in vedere faptul ca doar ele stau la baza disensiunilor dintre oameni, daca sunteti suficient de deschis sa cercetati acest lucru. Ce este bun pentru unul, este rau pentru altul si invers. Dar, sa ne imaginam, ca stam impreuna pe o piatra si impartasim pareri despre, sa zicem, religie. Am avea, cu siguranta, pareri contrare. In tot timpul acesta, stam unul langa celalalt. Realitatea o constituie piatra, corpurile noastre, si ceea ce percepem prin simturi. In minta fiecaruia va fi o poveste despre subiectul in cauza pe care, personal, o suspectez de multa conditionare sociala. Daca pot discuta cu dumneavoastra fara sa pierd din vedere realitatea, vant de pace va adia peste noi. Altfel, povestile se vor incaiera si domnul Staniloaie isi va vedea implinite spusele.
Sper ca am fost mai explicita de data aceasta.
Pornisem de la devenire. Care in viziune crestina inseamna reîntoarcerea la Ființă. Si, desigur, la cunoasterea de dincoace de bine si de rau. Pana aici, ce nu e in regula cu devenirea?
Absolut totul e in regula si cu devenirea si cu discutia aceasta. 🙂
Este, totusi, randul meu sa nu inteleg cum poti sa devii ceea ce esti deja?
sa redevii ceea ce ai fost (si, cumva, esti perpetuu, dar virtual) inainte de a fi gustat din fructul cunostintei binelui si raului.
Lamurita. Multumesc.
reiese ca reîntoarcerea acasa se poate face pe mai multe cai, a credintei, ar fi calea mistica, sau cea analitica, a cunoasterii sinelui, nu se exclud reciproc .. Si eu va multumesc !