Étiquette : sens

Dogmatică în metrou

· 15 commentaires ·

« Il n’y a pas de vérités  moyennes » (Georges Bernanos)

« Nu există adevăruri medii ».  Mă gândeam la aceste cuvinte (citite în Jurnalul unui preot de țară) când am intrat azi dimineață în metrou. Adevăruri medii. Dar sunt chiar la modă asemenea « adevăruri », mi-am zis. « Omul mediu », acela care rezultă din statistici, nu poate fi găsit în realitate (și nici nu este un ideal!). Și totuși, suntem bombardați  zilnic cu « adevăruri statistice ».

Mă mai gândeam că asemenea adevăruri medii nu prea ajută pentru a da sens vieții sau măcar pentru a opri înaintarea minciunii. Minciuna poate fi seducătoare, cu adevărurile medii nu se identifică nimeni.

Întâmplător sau nu, lângă mine un tânăr îi povestea cu ceva entuziasm prietenei sale despre un eseu pe care îl pregătea pentru seminarul de dogmatică.

« Cel mai tare îmi place ideea asta că nu suntem, ci mereu devenim. Și fie că vrei sau nu vrei, devii. »

Prietena a intervenit pe un ton mai scăzut și nu am prins ideea. El a părut să preia ștafeta și am auzit din nou clar:

« De fapt, Stăniloae chiar așa spune – că atunci când stagnezi ești  încremenit în afara și a ființei și a devenirii… și acela este iadul… »

Deci asta ar fi eroarea lui Faust când spune « Clipă, oprește-te! »… În chiar acea clipă, Faust intră în iadul stagnării. Oprește devenirea sa înspre Ființă.

După ce am ajuns acasă, am fost curios să citesc  textele  la care făcea trimitere  tânărul din  metrou.

Am găsit unul foarte dens despre ceea ce Stăniloae numește « esența iadului »:

« Chinurile nu vor consta atât într-o singurătate simplă, cât într-o singurătate impusă de o vecinătate chinuitoare […] Căci dacă am fost noi șerpi pentru ceilalți, vor fi acum ceilalți șerpi pentru noi. Și mai chinuitor si mai cumplit decât orice chin este sa fim pururi împreună cu cei ce ne urăsc și cu cei pe care-i urâm… și despărțiți de Cel ce ne iubește si pe Care îl iubim. […] Toți ii chinuiesc pe toți; toți se apără de toți.

Florensky spune că omul închizându-se în sine se alterează în așa măsură, că nu mai e o realitate obiectivă pentru alții.

Obișnuindu-se să nu mai vibreze când spune tu, omul nu mai vibrează nici când i se spune tu. Se îngroapă într-o totala indiferență, într-o moarte față de orice relație. El nu mai spune decât « eu, eu, eu »[…]

Daca nu am căutat sensul adevărat al lucrurilor și persoanelor, vom avea minciuna si absurdul; vom avea « viermele urii » pe care l-am cultivat.[…] Din toate partile ne vor înconjura minciuna și nesinceritatea șerpuitoare pe care am cultivat-o. »

Iar « adevărurile medii » nu ne vor servi la nimic.

Vorbind aflu ce gândesc

· 2 commentaires ·

Prin ce mijloc putem reduce disconfortul cognitiv pe care îl resimţim în urma unei experienţe emoţionale? Cum putem satisface nevoia care îl împinge pe individ să restaureze ordinea, să ânţeleagă cele întâmplate şi să restabilească sensul?[…]

Cuvântul joacă în acest caz un rol capital. În lucrările sale asupra producerii sensului în cadrul organizaţiilor, Weick (Sensemaking in organizations, 1995) afirmă că «văzând ceea ce spunem, descoperim ceea ce gândim» (Bernard Rimé – Comunicarea socială a emoţiilor)

Experienţele emoţionale sunt izvorul de sens, iar verbalizarea emoţiilor e principalul proces de producere de sens.

Iar atunci când nu dăm sens emoţiilor prin cuvinte şi existenţa devine una robotică.

Ca in acest clip publicitar cu roboţi, produs probabil de nişte roboţi umani care nici măcar nu ştiau că sunt roboţi – creadeau că sunt « creativi » (a fost unul dintre cele mai costisitoare eşecuri publicitare – 2,4 milioane $)

http://www.youtube.com/watch?v=B3NGN4t4hm4

Sens şi dor

· 16 commentaires ·

Iar câtă vreme versurile mele au un înţeles de ce să nu aibă unul şi universul?
Spuneţi-mi în ce geometrie se întâmplă că partea depăşeşte întregul?
Şi în ce biologie volumul organelor
Are mai multă viaţă decât întreg corpul?

***

Toate teoriile, toate poemele
Dăinuie mai mult decât această floare,
Dar sunt ca ceaţa, neplăcute şi umede,
Şi mai înalte decât floarea asta…
Înălţimea sau durata nu sunt deloc importante…
Sunt doar înălţime şi doar durată…

***

Navă ce pleci departe,
Cum se face că, spre deosebire de alţii,
Imediat ce dispari, nu-mi mai e dor de tine?
Căci atunci când nu te văd, încetezi să exişti.
Iar dacă ţi-e dor de ceva ce nu există,
Simţi acest lucru pentru nimic;
Nu de navă, de noi ne este dor nouă.

(Fernando Pessoa – Poeme desperecheate; traducere de Dinu Flămând)

Acolo şezum şi plânsem

· 6 commentaires ·

La râul Babilonului, acolo am şezut şi am plâns, când ne-am adus aminte de Sion. În sălcii, în mijlocul lor, am atârnat harpele noastre. Că acolo cei ce ne-au robit pe noi ne-au cerut nouă cântare, zicând: « Cântaţi-ne nouă din cântările Sionului! » Cum să cântăm cântarea Domnului în pământ străin? (Psalmul 136)

Am dansat în copilărie pe Rivers of Babylon şi nu aveam habar că Boney M cântă pe versete din Biblie.

De unde era să ştiu? La şcoală ne pomeneau de Dosoftei când era vorba de istoria literaturii române, dar numai titlul: Psaltirea în versuri.

Dacă ne-ar fi deschis şi cartea, am fi dat peste Psalomul 136, care curge dintru început într-o frumoasă limbă românească:

La apa Vavilonului,/ Jelind de țara Domnului,/ Acoló șezum și plânsăm/ La voroavă ce ne strânsăm,/ Și cu inemă amară,/ Prin Sion și pentru țară,/ Aducându-ne aminte,/ Plângeam cu lacrămi herbinte.

Dosoftei îşi ia mici libertăţi poetice în traducere. Boney M respectă textul canonic. Dosoftei adaugă lacrimi. Boney M creează un gospel disco. Poate exista un gospel disco? Şi dacă da, poate muzica disco să ducă tristeţea plânsului sau, şi mai mult, tristeţea celor care nu mai pot să plângă?

Cum vă spuneam, dansam pe Boney M, iar cuvintele de după primul vers treceau pe lângă mine. Iar plânsul (« we wept ») se pierdea în yeee-ul dinainte (care părea mai degrabă vesel). Cântam făra să ştiu « cântarea Domnului în pământ străin ».

Cum am ajuns să vă scriu despre apa Vavilonului? Pentru că am iniţiat o rubrică de biblioterapie şi prima temă care mi-a venit în minte a fost plânsul. Plânsul care poate fi o eliberare (grecii de duceau la teatru ca să plângă, realizând astfel catharsisul) sau o otravă lentă (a nu mai putea să plângi e însă întotdeauna o otravă mai puternică).

Iar prima carte care mi-a venit în minte în legătură cu plânsul (mai bine zis cu lipsa lacrimilor) a fost Întunecare, de Cezar Petrescu. În care unul dintre capitole are titlul Acolo şezum şi plânsem.

Apoi, ajungând la psalm, mi-am dat seama care ar putea fi alte două lecturi terapeutice: Harpa şi umbra, de Alejo Carpentier şi poemul Acesta, de Fernando Pessoa.

Dar am dat şi peste un Tudor Gheorghe, care chiar găseşte notele potrivite pentru plâns, neplâns, amintire şi uitare, aşa cum se ivesc ele din pslmii traduşi de Dosoftei şi din poemul lui Miron Costin, Viaţa lumii. I-auziţi:

http://www.youtube.com/watch?v=O5prZaJmVFE

http://www.youtube.com/watch?v=QNA2A3yNaQk

P.S. A citit cineva Stranger in a Strange Land de Robert Heinlein?

Porci şi sfinţi

· 8 commentaires ·

« Fiinţa umană nu este un lucru printre altele; lucrurile se determină unele pe altele, în vreme ce omul se autodetermină. Ceea ce el devine – în limitele înzestrării sale şi ale mediului în care se află – este ceea ce el a făcut din sine însuşi. În lagărele de concentrare, de pildă, în aceste laboratoare vii, în acest loc al încercărilor, am văzut şi mărturisim că unii dintre tovarăşii noştri s-au comportat asemenea porcilor, în vreme ce alţii s-au purtat ca sfinţii. Omul poartă în sine ambele potenţialităţi; pe care dintre acestea o actualizează depinde de deciziile sale, iar nu de condiţiile în care se găseşte. […] În cele din urmă, omul este acea fiinţă care a inventat camerele de gazare de la Auschwitz! Dar el este deopotrivă si fiinţa care a intrat în aceste camere de gazare cu capul sus, cu rugăciunea Tatăl nostru sau Shema Israel pe buzele sale. » (Viktor E. Frankl – Psihiatria reumanizată)

[Depresia e punctul nevralgic al iubirii]

· 6 commentaires ·

https://i0.wp.com/bookaholic.ro/wp-content/uploads/2014/03/demonul.jpg« Depresia e punctul nevralgic al iubirii.[…] Când se instalează, degradează eul şi, în cele din urmă, eclipsează capacitatea de a da ori de a primi afecţiune.[…] Ea distruge nu numai legătura cu ceilalţi, ci şi capacitatea de a fi împăcat când eşti doar cu tine însuţi. Iubirea, chiar dacă nu are rolul de a ne păzi de depresie, este ceea ce protejează mintea şi o apără de sine.[…] Iubirea uită din când în când de noi, iar noi uităm de iubire. În depresie, devine de la sine înţeleasă lipsa de scop a oricărei iniţiative şi a fiecărei emoţii, lipsa de sens a vieţii înseşi. Singurul sentiment ce rămâne în această stare lipsită de iubire este lipsa de importanţă. » (Andrew Solomon – Demonul amiezii)

E chiar primul paragraf al cărţii şi spune multe despre stilul original al acestui scriitor. Pe a doua pagină am dat peste un paragraf care arată întinderea lecturilor pe care Andrew Solomon le-a pus la lucru în această anatomie a depresiei.

« Sfântul Antonie, aflat în deşert, când a fost întrebat cum îi deosebeşte pe îngerii care vin la el umili de diavolii care vin sub înfăţişări strălucitoare, aspus că după felul în care te simţi dupa ce au plecat.Când te-ai despărţit de un înger, simţi că prezenţa lui te-a întărit; după ce a plecat un diavol simţi oroare. Suferinţa psihică e un înger umil, care te lasă cu gânduri puternice, limpezi şi cu sentimentul propriei profunzimi. Depresia e un diavol care te lasă îngrozit. »

Există un sens al vieţii?

· 6 commentaires ·

Ştiinţa nu poate răspunde la această întrebare. Pare însă să poată demonstra că un sentiment al sensului în viaţă este important (indiferent dacă sensul există sau nu).

« Cercetările empirice asupra sensului în viaţă converg spre următoarele:

1.[…] Cu cât sentimentul sensului e mai slab, cu atât mai importantă e severitatea psihopatologiei.

2. Un sentiment pozitiv al sensului în viaţă se asociază cu convingeri religioase profunde.

3. Un sentiment pozitiv al sensului în viaţă se asociază cu valori ce transcend propria persoană

4. Un sentiment pozitiv al sensului în viaţă se asociază cu participarea la grupuri, devotamentul pentru o cauză şi adoptarea unor scopuri clare în viaţă.

5 […] Tipurile de sens al vieţii se schimbă pe parcursul existenţei individuale; alte sarcini din cadrul dezvoltării trebuie să preceadă dezvoltarea unui solid sentiment al sensului. »

(Irvin D. Yalom  – Psihoterapia  existenţială)