Étiquette : Freud

[Naivitatea nu e recomandabilă]


« Naivitatea nu e recomandabilă în psihoterapie. Medicul, ca şi educatorul, trebuie să nu piardă niciodată din vedere posibilitatea de a fi conştient sau inconştient indus în eroare, şi anume nu doar de pacientul său, ci în primul rând de sine însuşi. Pornirea de a trăi în iluzii şi de a crede într-o ficţiune despre sine – în sens bun sau rău – este aproape de nebiruit. Nevroticul este un om care cade pradă iluziei. Dar cine este amăgit îi amăgeşte pe ceilalţi.[…] Psihoterapeutul trebuie să ştie că, în măsura în care crede într-o teorie şi într-o anumită metodă, va fi în mod sigur dus de nas de anumiţi pacienţi, anume de cei care sunt suficient de abili ca să-şi aleagă o ascunzătoare sigură în spatele pieselor de lux ale teoriei şi să utilizeze metoda pentru a face ascunzătoarea de negăsit.

[…] Mi se pare de fiecare dată comic când aud medici balneari arghirofili asigurând că tratează după «ADLER» sau «FREUD» ori chiar «JUNG». Aşa ceva nu există şi nu poate să existe, iar dacă totuşi se întâmplă, atunci drumul spre eşec e sigur. Dacă îl tratez pe domnul X, atunci sunt obligat să utilizez metoda X, iar la doamna Z, metoda Z. Ceea ce vrea să spună că mijloacele şi căile de tratare sunt predominant determinate de natura pacientului. Toate experienţele şi punctele de vedere psihologice, indiferent că provin dintr-o teorie sau alta, dunt eventual folositoare. Un sistem teoretic […] constă, pe de-o parte, din reguli profesionale, pe de alta, din ideile preferate, determinate temperamental, ale autorilor.[…] Terapia reală şi eficientă a nevrozei este întotdeauna individuală şi de aceea utilizarea tenace a unei anumite teorii sau metode nu poate fi considerată decât ca eronată din temelii. » (C.G. Jung – Psihologia analitică şi educaţia)

Dorpat – locul unde Kraepelin nu l-a intalnit pe Klever


Julius Sergius von Klever - Winter Sun Dawn, 1891

Printre blogurile pe care le urmăresc cu interes de află si my heart to your heart , unde am găsit aseara titlul Julius von Klever(31 ianuarie 1850 – 24 decembrie 1924), pictor peisagist rus. Rus să fie dar să stim si noi de ce. Si iata că aflu mai jos de ce:  « Julius Sergius von Klever (31 ianuarie 1850, Dorpat – 24 decembrie 1924, Leningrad ) a fost un pictor peisagist rus, stilul  salon-academic. A fost academician la Academia Imperiala de Arte din St. Petersburg (1878) si profesor (1881) »

Dorpat, Dorpat… A!… Discutiile interesante despre psihiatrie cu Profesorul K. (alt Profesor K (!), in Viena secolului XXI). Despre Emil Kraepelin, care a petrecut primii ani de profesorat in Dorpat, la universitatea germana din acest oras estonian. In aceeasi perioada (1886-1891) a fost directorul clinicii de boli mintale din Dorpat. Aici, conform propriilor amintiri, a avut ocazia sa observe atent numerosi bolnavi; aceasta experienta pare sa fi fost importanta in generarea clasificarii psihiatrice pe care a propus-o in deceniul urmator si care avea sa ramana influenta, intr-un fel sau altul pana in zilele noastre. Un « amanunt » asupra caruia mi-a ramas in minte din discutiile cu Profesorul K. a fost ca Emil Kraepelin nu cunostea limba locala; scria, asadar, si scria mult, despre etichetarea unor oameni a caror limba nu o intelegea.

Tabloul de mai sus (« Apus de soare iarna ») este pictat de Klever in 1891, anul plecarii lui Kraepelin din Dorpat. Daca ar mai fi ramas cativa ani (destul de putin probabil pentru Kraepelin, era un nomad), Klever ar fi putut fi pacientul sau. Nu cred ca psihiatrul ar fi inteles suferinta pictorului, chiar daca von Klever vorbea germana. Dar psihiatrul care a creat o clasificare in care evolutia (istoria bolii) era un criteriu fundamental nu se descurca deloc bine in intelegerea si memorarea unei povesti; in plus, conform propriei marturisiri, probabil ca nu si-ar fi amintit nici numele,  nici figura, daca l-ar fi intalnit pe strada, in schimb, daca ar fi fost un « caz interesant » si-ar fi amintit cu precizie in ce pat statea la spital.

[Socrate cu GPS]


Acum câteva luni, revista La Regle du jeu a cerut unui număr de  cincizeci de scriitori să apere contribuţia lui Sigmund Freud la fericirea umanităţii. Contribuţia mea, destul de scurtă, a luat forma unui silogism : «N-am făcut niciodată psihanaliză; or mie îmi merge foarte rău; în consecinţă, psihanaliza este o ştiinţă exactă». Se întâmplă că, de atunci încoace, am început să lucrez cu mine, cum ar spune stelele de la Hollywood în conferinţele de presă la Beverly Hills Hotel. Aşa  că m-am dus la o celebră psy pariziană, recommandată de nişte prrieteni. (În treacăt fie zis, e întotdeauna un pic neliniştitor când prietenii îţi dau numere de telefon ale psy-ilor).

Prima întâlnire a decurs prost: am întârziat o jumătate de oră; doamna nu era mulţumită . M-a întrebat: «După părerea dumneavoastră, de ce aţi întârziat?»  Am răspuns că fuseseră multe ambuteiaje şi mi-am cerut scuze. Dar ea a insistat: «Nu, întârzierea dumneavoastră înseamnă ceva. Fugiţi de această întâlnire cu dumneavoastră înşivă.» Am ezitat între un hohot de râs, consternare, omor, defefbgdnestrare. Dar, după câteva minute de tăcere stânjenitoare, am înţeles că femeia avea dreptate. În fond, ea ştia care-i treaba cu ţăcăniţii, a vedea toata ziua dezaxaţi era specialitatea ei; trebuia  s-o cred pe cuvânt. Psihanaliza e un rendez-vous cu noi înşine, şi era timpul să încetez să-mi dau ţeapă. Rezultat: nu m-am întins pe un divan, ci, aşezat în faţa doamnei, am început să povestesc o mulţime de chestii care nu mă priveau decât pe mine. Şi m-am simţit mai bine. Treptat, mi-am dat seama ca aveam în creier o multime de încâlceli de desfăcut. Am încercat sa-i arunc în faţă totul într-o singură şedinţă – doamna costă totuşi 120 de euro pe oră, adică şase «lapdances» la Hustler – dar n-am reuşit.

De atunci, mă întorc acolo cu regularitate: la naiba cu zgârcenia. Pentru nimic în lume n-aş rata un rendez-vous cu mine însumi: am întotdeauna o mulţime de lucruri interesante să-mi povestesc. Se pare că David Lynch refuză să fie analizat deoarece se teme pentru creativitatea sa. Cât despre mine, eu am impresia ca e exact pe dos: cu cât fac mai mult cunoştinţă cu problemele mele, cu atât mă simt mai liber să le transform în artă. Mulţi scriitori sunt nevrozaţi care se privesc trăind, suferind, iubind, murind, reînviind. Adesea ei fac psihanaliză fără să ştie, aşa cum făcea proză domnul Jourdain. Dacă ne uităm la istoria literaturii, ne dăm seama că nu Freud a inventat psihanaliza, ci Socrate («Cunoaşte-te pe tine însuţi»), Montaigne, Goethe, Benjamin Constant sau Jean-Jacques Rousseau. Totuşi, serveşte şi analistul la ceva: triază deşeurile noastre, cam în maniera unui editor (atunci când îşi dă silinţa).

Înainte de a începe discuţiile cu doctorul meu pe probleme de suflet, scriam romane autobiografice: eram, într-un fel, propriul meu psy, dar mă învârteam în cerc. Autoanaliza e ca masturbarea: e foarte agreabilă, dar nu trebuie să faci abuz. Mai devreme sau mai târziu ne trebuie un partener, un ghid. În rezumat, Freud este un Socrate cu GPS.

(Frederic Beigbeder – Socrate avec un GPS, in revista Lire, noiembrie 2006)

Cartea săptămânii (II)


Douăzeci şi patru de ore din viaţa unei femei

de Stefan Zweig

24Stefan Zweig stie sa povesteasca timpul. Cartile lui au ritm. Am simtit asta in adolescenta, cand citeam Orele astrale ale omenirii sau Suflete zbuciumate, am simtit-o si anul acesta citind Lumea de ieri  si Douăzeci şi patru de ore din viaţa unei femei.

 Nu am citit traducerea in română. Am vazut frumoasa editie din Raftul Denisei intr-o librarie si am vrut s-o cumpar, dar nu aveam bani la mine. Ma grabeam sa ajung la Institutul Francez si mi-am zis ca o s-o iau la intoarcere, dupa ce scot bani de la bancomat. La biblioteca franceza am gasit o editie a romanelor si nuvelelor lui Zweig. Am citit inceputul din Vingt-quatre heures de la vie d’une femme si, vazand ca actiunea se petrecea in 1904 pe Riviera, mi-am zis ca e potrivit s-o citesc in franceza.

Zweig a reusit sa fie simultan un autor cu mare priza la public si un autor profund. Sigmund Freud admira fara rezerve Douăzeci şi patru de ore din viaţa unei femei si ii marturiseste pe larg motivele acestei admiratii autorului intr-o scrisoare datata 4 septembrie 1926: « nelinistitoarea stranietate » a scriiturii si intuitia unuia dintre arhetipurile fundamentale – fantasma masculina a mamei initiatice.

Nu va speriati ca l-am adus in scena pe Freud. Cartea e foarte lizibila si autorul face psihologie aproape in joaca; nici nu-ti dai seama cand ai patruns in abisuri.

Nu psihologii au inventat psihoterapia


Prima data, psihoterapia a fost inventata de un medic. El sustinea ca psihoterapia este parte integranta a tratamentului medical si ca poate fi practicata cu succes doar de cei mai buni medici. Pe atunci psihologii erau filosofi si nu aveau nevoie de subiecti reali pentru a sustine speculatii elaborate in stil clasic sau romantic pe tema « caracterelor ».

A doua oara, psihoterapia a fost inventata de un neurolog care a botezat-o psihanaliza. Pe atunci psihologii erau ocupati cu noua jucarie a experimentelor si masuratorilor.

A treia oara … Dar sa-l lasam chiar pe Carl Rogers sa ne spuna cum stateau lucrurile:

« In aceasta perioada am inceput sa ma indoiesc ca sunt psiholog. Universitarii din Rochester afirmau fara echivoc că activitatea pe care o desfăsuram nu era psihologie si nu erau interesati sa predau la facultatea de psihologie. Am mers la intruniri ale Asociatiei Psihologilor Americani si am constatat ca sunt pline de lucrari despre procesele de invatare la sobolani si experimente de laborator care nu pareau sa aiba vreo legatura cu ceea ce faceam eu. Asistentii sociali de psihiatrie pareau insa sa vorbeasca aceeasi limba cu mine, asa ca am inceput sa activez in cadrul profesiei de asistent social[…] »

Se intampla pe la mijlocul secolului XX.

Am facut cateva fise de lectura din Rogers aici

In memoriam Sigmund Freud


In Memory of  Sigmund  Freud e un poem de W.H. Auden. Mi-a fost semnalat de o veche prietena din America, psihiatru cu vocatie si cititoare pasionata de poezie, cum eu nu mai cunosc in timpul nostru. Mi-ar fi placut sa o traduc în întregime, dar se pare ca depaseste puterile mele de amator (si de poezie si in traduceri). Poate ma ajuta cineva. Textul original complet il gasiti aici.

Dau, totusi, mai jos si incercarea mea, care se opreste la inceputul strofei a treia.

Când sunt atâţia pe care va trebui să-i plângem, / când durerea a fost facută publică şi expusă / criticii unei întregi epoci / fragilitatea conştiinţei şi angoasei noastre, // despre cine vom vorbi? Pentru fiecare zi în care mor / printre noi, despre aceia care ne fac câte un bine, / care ştiu că nu a fost niciodată destul, dar / au sperat să îmbunătăţească un strop din ceva trăind. // Aşa a fost acest doctor: chiar şi la optzeci el dorea / Să gândească despre viaţa noastră […]