Étiquette : literatura

Scepticul Gheorghe, Gavril necredinciosul şi ateul Iosif


Gabriel Garcia Marquez a murit, la 87 de ani, într-o joi. Joia Mare de anul acesta. « Nu cred în Dumnezeu, dar mi-e frică de El ». De asta i-am zis Gavril necredinciosul. Sunt oare mai credincioşi cei care zic invers (şi sunt aşa de mulţi!) – « Cred în Dumnezeu, dar nu mi-e frică de el »?

José Saramago a murit, la 87 de ani, într-o vineri. S-a declarat tot timpul ateu. Spunea că raiul şi iadul sunt doar idei in mintea noastră. Dar cei care nu au nici raiul, nici iadul prezente în minte, sunt mai aproape de credinţă decât ateul Iosif?

Jorge Luis Borges a murit, la 87 de ani, într-o sâmbătă. El îşi imagina raiul ca o bibliotecă. « Aş vrea ca raiul să existe, chiar dacă locul meu ar fi in iad ». Dar mai e o parte, mult mai rar citată (dintr-un interviu acordat în anul morţii sale, 1986): « Aş vrea ca raiul să existe pentru cei care cred în rai ». Nu e frumoasă această rugăciune a scepticului Gheorghe pentru cei ce cred? Şi oare sunt mai credincioşi decât el cei care vor iadul pentru ceilalţi?

În ziua Coborârii la Iad, îngăduiti-mi o rugăciune pentru necredincioşi.

Mă rog, Doamne, pentru scepticul Gheorghe, cel care s-a rugat pentru noi credincioşii.

Mă rog pentru ateul Iosif, care a luat foarte în serios minunile iubirii făcute prin Isus Hristos şi care s-a împiedicat de noi, Doamne, atunci când a zis « Cum poate face un credincios răul? ».

Mă rog pentru Gavril necredinciosul, cel care nu a luat în deşert numele Domnului şi n-a îndrăznit să-şi spună credincios, ci doar pe jumătate credincios (« necredincios cu mintea, credincios cu inima »).

Dau mărturie, Doamne, că şi aceştia trei m-au dus mai aproape de  Tine. Şi mă rog şi pentru mine, Doamne, că doar Tu ştii dacă e mai aproape de Tine credinţa mea sau necredinţa lor.

Flori, fete, filme şi alte ficţiuni (7): Nişte balcanici


Vladimir Ulianov (Lenin) a locuit peste drum de Cabaret Voltaire. Probabil că a jucat şah cu Tristan Tzara. Până când serviciile secrete germane  au hotărât că e timpul să mai dea o lovitură Rusiei. Arma mortală era chiar Lenin. Afişul dada apartine grupului berlinez. Aşadar, soluţia şaradei era Elveţia – Rusia – Lenin. Mulţumesc celor care au răspuns (atât de repede şi bine!) şi le semnalez un indiciu pe care l-au trecut cu vederea: portretul lui Erasmus din Rotterdam, pictat de Hans Holbein cel Tânăr. Tabloul se află la Basel, acolo unde Dostoievski a facut o criză de epilepsie în faţa unei alte opere a aceluiaşi pictor: Christ în mormânt.

Dar să trecem la enigma de azi.

1. Floarea este primula (Primula veris).

Med en primula veris În pacea păduriiPutereaSoareluiToate de la acelaşi Autor.

2. Numele fetei este Cecilia.

« Cecilie puse caseta cu cântece de Crăciun interpretate de Sissel Kyrkjebø în walkman. Şi în curând urechile ei sorbeau cu nesaţ acordurile muzicii de Crăciun. După un timp, când îşi scoase casca de pe urechi, ştiu că, acolo jos, ei stăteau la masă.

Mama citea din Evanghelia de Crăciun. Când a terminat de citit, au cântat cu toţii Pace pe pământ« .

3. Filmul este Serenadă în Valea Soarelui.

4.Cartea se numeşte Beatles, şi fiecare capitol se construieşte pe ritmul unei piese, care dă şi titlul capitolului.Primul se cheamă I feel fine.

« La ultima compunere luasem Satisfăcător. Dar pe aia mi-o făcuse tata. Hobby-ul meu. A lui a fost ideea ce să scrie, bineînţeles, despre timbre, deşi aveam numai două triunghiulare din Coasta de Fildeş. Tata a luat Satisfăcător. Apoi mi-am mai acordat o şansă. Am pus o rezervă nouă în stilou şi-am început să scriu cu cerneală. Nu mai era cale de întoarcere. Mă furnica pe spate, încordarea mă făcea aproape genial. Mai întâi aveam să închei şcoala generală şi apoi voi face liceul. Pe urmă aveam să studiez medicina ca să mă fac medic într-o ţară săracă în care să trăiesc şi să mor pentru negrii cei bolnavi. Am reuşit să scriu trei pagini şi jumătate şi-am încheiat cu ceva despre Nansen, dar n-am reuşit să potrivesc prea bine Polul Nord cu negrii, şi-apoi mi-a venit ideea c-ar fi trebuit să amintesc de Albert Schweitzer, dar era deja mult prea târziu. »

De data aceasta sunt trei cuvinte-indiciu care unesc cele patru puncte şi conduc spre solutie. Iar indiciul ajutător pentru soluţie este: nişte balcanici  pentru Europa.

Şi pentru că în cartea lui Jostein Gaarder (pe care v-o recomand cu căldură: e extraordinar de densă şi se citeşte foarte uşor) din care am citat la punctul 2 e vorba de o fetiţă foarte bolnavă, poate vă gândiţi şi la petiţia pentru Regele Belgienilor pe care v-am semnalat-o săptămâna trecută. A ajuns la aproape 200 000 de semnături.

Dear life


nobelJames E. Rothman (Universitatea Yale), Randy W. Schekman (Universitatea Berkley) si Thomas C. Südhof (Universitatea Standford) au primit anul acesta Premiul Nobel « pentru descoperirea mecanismelor care regleaza traficul vezicular, un sistem major de transport in celulele noastre ». Descoperirile lor au dus si la cunoasterea mai buna a modului de transmitere a informatiei intre celulele nervoase.

Progresele in domeniul neurotransmisiei sunt uimitoare. Si mai uimitoare e insa transformarea acestor impulsuri electrochimice in literatura. In frumusete absolut inutila din punct de vedere adaptativ. Cum ajung niste « fraze » biochimice stereotipe si monotone sa se transforme in mesaje imprevizibile si sclipitoare?

De exemplu, in acest inceput pictural al povestirii Dear life de Alice Munro, scriitoarea canadiana care a castigat ieri Nobelul pentru literatura:

Trăiam când eram tânără la capătul unui drum lung, sau poate doar un drum care mi se părea mie lung. Departe, in spatele meu, când veneam de la scoală, si mai apoi de la liceu, era adevăratul oras, cu activitatea sa si cu trotuarele sale si cu luminile sale stradale dupa ce se lăsa întunericul. Marcând limita orasului, erau doua poduri peste râul Maitland: unul îngust de fier, pe care masinile aveau uneori  probleme in a decide cine se da înapoi ca să o astepte pe cealalta, si o punte de lemn care avea din când in când o scandura lipsă, astfel încât puteai privi  în jos de-a dreptul în apa grăbită si strălucitoare. Îmi plăcea asta, dar se găsea întotdeauna cineva care venea si înlocuia în cele din urmă scândura.

Literatura ca limbă moartă


« Literatura riscă să fie părăsită pentru că este scrisă într-o limbă din ce în ce mai străină fată de cea care se vorbește în viata de toate zilele. Literatura tinde să devină o limbă moartă. Indiferentă la această agonie, școala a ales calea jargonului specializat și calea demagogiei. Calea jargonului? Se dă elevului o trusă de scule si el abordează textele cu lovituri de figuri de stil si câmpuri semantice. Demagogia? Se pune în programă ceea ce îi intereseaza imediat pe elevi, abandonându-i lor înșile și internetului, iar frumusetea se afundă în totul-e-cultură. […] Vor exista mereu romane de dragoste, dar vor mai exista romane care gândesc dragostea si, mai ales, cititori formati pentru a le primi? »

(interviu cu Alain Finkielkraut pe marginea romanului sau Un coeur intelligent,  in revista Lire, septembrie 2009)

Azi, in ultima zi de vacanta, m-am delectat citind citeva numere un pic invechite. Poate ca totusi literatura si cititorii nu vor disparea. Din acelasi numar din Lire am simtit nevoia sa incerc sa traduc aici cateva versuri.

Fiecare dintre momentele vietilor noastre
ar fi fost fără îndoială perfect
dar e un rău care le leagă
si le strânge în amintire

………………………………………………………..

Aud insinuându-se către arbori
amintiri despre mortile noastre
cât timp ziua nu s-a ridicat
pentru a ne reduce la fericirile noastre

( Jean-Pierre Colombi – Les choses dicibles)

[Il pleut sur Bucarest et l’Europe s’exile…]


Il pleut sur Bucarest et l’Europe s’exile/ comme un ruisseau qui n’ira pas jusqu’à la mer.

(Alain BosquetSonnets pour un fin de siècle, Gallimard, 1980)

Aici puteți citi sonetul Pluie (Ploaie), în care Micul Paris apare chiar în inima (versurile 7 și 8) acestei muzici pluviale, a cărei uvertură se scrie pe cerul piețelor de fructe ale Barcelonei, iar finalul rămâne suspendat deasupra Salamancăi. O traducere a întregului sonet – aici.

Nimic nou sub soare


Cand Umberto Eco lansa, cu mare succes, conceptul de « operă deschisă » (Opera aperta, 1962), trecusera deja mai mult de opt secole din ziua in care Marie, zisa  « de France », îi scria protectorului sau, Henric al II-lea Plantagenet, Duce al Normandiei si Rege al Angliei, in prologul culegerii ei de poeme epice muzicale (lais):


Eco defineste astfel opera deschisa:

« […] autorul oferă interpretului o operă de terminat. El ignoră in ce fel anume aceasta se va realiza, dar stie că va rămane opera sa; la capătul dialogului interpretativ, se va concretiza o formă organizată de un altul, dar o formă al cărei autor rămâne tot el. Rolul său constă în a propune possibilităti deja rationale, orientate si dotate cu anumite exigente organice care le determină dezvoltarea ulterioară. »

Mie mi se pare ca Marie spune acelasi lucru, doar ca mult mai frumos.

In plus, are constiinta clara ca nu spune o noutate, ci face o trimitere care sare in ochi (si rasuna in rime in urechi), la Priscian – un autor care facuse cu sapte secole inainte de timpul Mariei o exemplificase ce inseamna opera deschisa dedicand o scriere ampla primelor 12 (!) versuri din Eneida, scrisa de Virgiliu cu alte cinci secole inainte.

Eco poate fi pus printre redescoperitorii operei deschise. Si ar fi fost bine sa aiba si mai mult succes; poate atunci am fi auzit mai rar prin orele de literatura teribila intrebare « Ce a vrut sa spuna autorul? » Iar sumarul teoriei in versuri de Marie de France acompaniate la harpa (asa cum se obisnuia la curtea Plantagenetilor) cred ca ar prinde chiar si la clasa a cincea.