Étiquette : Marin Sorescu

Grădina Ghetsimani


de Boris Pasternak

Stele indiferent clipesc departe
Lumina pe-un cot de drum se prelinge
Drumu-nconjură Măslinii-din-Munte
Sub el, prin vale, Kidronul se scurge.

Poiană tăiată în două fâşii.
Stă-n iarbă Calea Lactee să nască.
Măslini cu luciri argintii-cenuşii
Se străduiesc pe văzduh să păşească.

E grădina cuiva la capăt de drum.
A zis către cei lângă poartă lăsaţi:
“Trist pân’ la moarte sunt în suflet acum
Rămâneţi aici, ucenici, şi vegheaţi”

A renunţat fără împotrivire
Ca pentru plată să se împrumute
Făcând minuni cu-a Domnului mărire.
Om ca şi mine moartea o s-o-nfrunte.

Adâncul nopţii pare acum ţinutul
Distrugerii şi goliciunii hâde.
În Cosmos creşte-n van nelocuitul
Şi doar grădina viaţa o cuprinde.

Privind negre hăuri căzute din har
Pustii, făr` de-nceput şi nesfârşite
Îl roagă să treacă al morţii pahar,
Cu sânge-n sudori, pe Domnul Părinte.

Când ruga-i uşură lingoarea morţii
Văzu lângă drum, din grădină ieşind,
Cum zac pe jos ucenicii cu toţii,
Risipiţi pe pâmânt, fără vise dormind.

El i-a sculat zicând: „Datu-va Domnul
Să-i fiţi în vremea Mea pământ curat,
Iar voi dormiţi, în ceasu-n care Omul
În mâna păcătoşilor s-a dat. »

Şi iată, răsărind de nu-ştiu-unde,
Ceată de robi şi din popor strânsură,
Cu torţe, săbii şi cu Iuda-n frunte –
Sărutul trădării e gata pe gură.

Cu sabia vrea Petru să-i alunge
Într-o clipită tăind o ureche.
Dar aude: „Cearta fierul n-o stinge
Pune sabia în teaca ei veche. »

„Din neguri multă oaste îngerească
Nu mi-ar da Mie Tatăl, să nu poată
Duşmanii fir de păr să îmi clintească?
Zdrobiţi ar fi şi urma lor uitată. »

Şi-ajungem răsfoind a vieţii carte,
La locul cel mai scump din tot ce e divin.
În acest ceas să scriem cu dreptate
Cuvântul şi să-l împlinim. Amin.

E mersul veacurilor ca în pilde,
La mijloc de vreme ia foc pe pământ;
Şi-n faţa-nfricoşatei slave-arzânde,
Cu voie sufăr şi cobor în mormânt.

Şi-a treia zi va fi a ridicării
Din moarte. Ca plutele pe apă se arată,
În lung convoi, scăpând întunecării,
Veacuri ce vin pe rând la Judeacată”

E o încercare a mea de traducere a acestui poem cu imagini atât de vii. Varianta unui mare poet român o găsiţi aici, iar versiunea rusă aici

Viaţa e o boală întotdeauna mortală


Doctore, simt ceva mortal
Aici în regiunea fiinţei mele,
Mă dor toate organele,
Ziua mă doare soarele,
Iar noaptea luna şi stelele.

Mi s-a pus un junghi în norul de pe cer
Pe care până atunci nici nu-l observasem
Şi mă trezesc în fiecare dimineaţă
Cu o senzaţie de iarnă.

Degeaba am luat tot felul de medicamente,
Am urât şi am iubit, am învăţat să citesc
Şi chiar am citit nişte cărţi,
Am vorbit cu oamenii şi m-am gândit,
Am fost bun şi am fost frumos…

Toate acestea n-au avut nici un efect, doctore
Şi-am cheltuit pe ele o groază de ani.

Cred că m-am îmbolnăvit de moarte
Într-o zi
Când m-am născut.

(Marin Sorescu – Boala)